El Camino. Celebrul drum de aproximativ 800 de km care pornește dintr-o mică localitate din Franța (e doar una din căi, de fapt) și ajunge la Santiago de Compostela, în Spania, unde e mormântul apostolului Iacob. A fost, în trecut, un drum de pelerinaj creștin, transformat, în ultimii ani, mai degrabă în pelerinaj către sine, drum de depășit limite personale, de găsit propria cale… Am cochetat multă vreme cu ideea de a parcurge cândva El Camino, ba chiar făcusem câteva superficiale planuri pentru luna septembrie a anului viitor, 2016, într-atât de tare-mi doream o astfel de experiență. Mai mult decât acel drum în mod special, călătoria către sine. Spre a găsi acel ceva căruia nu știu să-i dau nume.

Și azi, azi e ziua în care am înțeles că e o dorință greșită.

Am început să citesc o carte primită în dar tocmai de la autorul acesteia, Drumul crucilor, de Peter Hurley. Irlandezul îndrăgostit de România, titulatura după care e recunoscut cel mai adesea. Un om pe care eu l-am cunoscut personal de-abia ieri – cel mai probabil tocmai la momentul potrivit! – dar care e în România de mulți ani, un om care iubește această țară cu patimă și viața lui înseamnă străduință în a promova valori tradiționale ale țării noastre. De câțiva ani organizează în Săpânța, satul maramureșean al celebrului Cimitir Vesel un festival intercultural de tradiții – Drumul lung spre Cimitirul Vesel. Anul acesta festivalul va avea loc în zilele de 15 și 16 august și mă bucur să mă pot așeza în rândurile voluntarilor care pun mână de la mână în organizarea acestui proiect care are multe de dăruit comunității și întregii țări (dar despre festival mai scriu eu, cu detalii și delicii din culise).

Revin la carte, a cărei prim capitol l-am citit deja în această seară, pe Câmpul Tineretului, o pajiste frumoasă din Baia Mare, sorbind cu nesaț fiecare nouă pagină. Cartea e povestea unei călătorii, un drum străbătut de Peter, autorul cărții, pe jos, din satul Săpânța din Maramureș, de la Cimitirul Vesel și până la Muzeul Țăranului Român, în București, pe final de lună noiembrie și până-n ajun de Crăciun. Aproximativ 650 de km de sate, văi și dealuri, orașe și Carpații între toate acestea. Pe jos, repet. Cu un rucsac în spate și cu o determinare incredibilă în minte și-n suflet.

Am călătorit, sufletește, alături de el în acest prim capitol (și-am lăsat cartea din mână să scriu așa, dintr-o suflare, acest articol), prin toate satele Maramureșului, sate pe care le cunosc, le-am recunoscut autenticitatea, valoarea, din paginile cărții, m-am bucurat alături de el la întâlnirile cu oamenii aprigi și senini ai satului și am simțit multă recunoștință pentru sentimentul pregnant pe care mi l-a transmis. Fiecare dintre noi avem drumul nostru, sensul nostru, punctul în care noi trebuie să ajungem. Ca să fim ceea ce putem fi, cea mai bună variantă a noastră înșine, ca să facem lucruri pentru alții, pentru oamenii din jurul nostru, ca să aducem o valoare în plus vieții. Ca să avem sens. El, Peter, își are sensul acesta care-l mână prin viața, așa cum l-am văzut ieri, când ne-am cunoscut, agitat și fremătând de energie și dorință de-a face lucruri, plin de elan și veșnic cu un thank you pe buze, pentru toți cei din jur.

Așadar, azi înțeleg că nu trebuie să mă duc într-un alt capăt de lume ca să fac niște lucruri care să-mi aducă satisfacție, sau să-mi descopere ceea ce caut. El Camino al meu, cumva, cred azi asta, nu e cel din Spania. Ci va fi, într-o zi, mai devreme sau mai târziu, exact drumul de care eu am nevoie, pe care eu va trebui să-l parcurg, în felul meu, în ritmul meu, având în suflet și în minte, un scop, un țel, al meu, personal, prin care să-mi doresc să realizez ceva anume. Pentru conștiința mea, pentru lumea din jur, indiferent. Dar va fi al meu și voi crede în el cu toată ființa mea, așa cum Peter, acest irlandez mai român decât mulți dintre români, crede și simte – că România e o țară minunată, cu tradiții și valori care nu trebuie lăsate să se piardă.

Mulțumesc, un plin de recunoștință, din suflet, mulțumesc, Peter!