Cantitate, în loc de calitate…

Realitatea cu care ne „confruntăm”, în ceea ce priveşte învăţământul, rezultatele de la examenul de bacalaureat, mie mi se pare un rezultat absolut normal la un parcurs al unui sistem anormal. Să căutăm vinovaţii, cred că e de-a dreptul hilar… da, ar conta, poate, dacă am ştii că, după ce-ar fi nominalizaţi, s-ar schimba ceva. Dacă totul ar fi altceva decât o spălare pe mâini (mda, jegul vinovăţiei oricum nu se duce) a tuturor şi o aruncare în toate părţile cu acuzaţii, reproşuri şi desigur, dezvinovăţiri. Până la urmă, asta arată ce/cine SUNTEM. Noi, cu toţii. Fiecare ne simţim îndreptăţit să zicem „eu nu”, „ce fac eu e bine”, etc… fiecare suntem, cumva, excepţia de la regulă… ok, însă problema nu e individuală, e a noastră, a tuturor.
Tocmai am susţinut, zilele trecute, examenul de licenţă la cea de-a doua facultate. Marketing. Notele pe care le-am luat – 9.75 şi 10 – nu reflectă nicidecum realitatea cunoştiinţelor mele, ştiu bine, mă situez, nu ca nivel al universităţii ci al materiei cunoscute, undeva, eventual, pe la nota 8. Facultatea asta n-a fost, după mine, decât un mecanism de scos „specialişti” pe bandă rulantă. Specialişti care, mulţi dintre ei, habar n-au ce sunt alea instrumente de plată, ce-i un contract de leasing sau o franciză, în condiţiile în care astea sunt lucruri banale care nu necesită studii economice. Ce sa mai vorbim de micro sau macroeconomie, analiză economică sau economie europeană, aştia, singuri, doar termenii sunt grei, conţinutul a rămas, după trei ani de studii, acelaşi aspru necunoscut. Cine e de vină?
Mie şcoala mi-a plăcut întotdeauna. Nu ştiu dacă s-a întâmplat aşa pentru că mi-era drag de învăţătură sau am găsit în şcoala un refugiu, necesar în anii copilăriei şi ai adolescenţei, transformat, apoi, în obişnuinţă însă ştiu că mi-aş fi dorit să mi se ceară mai mult, să fac o şcoală despre care să pot spune – da, m-a „obligat” să demonstrez ce sunt capabilă, să dau tot ce pot… Mi-a plăcut să învăţ însă n-am fost niciodată suficient de motivată. Am avut neşansa, ghinionul sau, poate, lipsa de forţă de împotrivire, de-a fi mereu fruntaşă în clase de nivel mediocru. Mă aflam mereu pe primele locuri nu pentru c-aş fi avut vreun sâmbure de geniu în mine sau pentru c-aş fi transpirat învăţând ci pentru că nivelul la care trebuia să mă ridic necesita un efort destul de mic din partea mea. Ani destui m-am complăcut într-o stare de dulceagă gâdilare a orgoliului deşi, în sinea mea ştiam foarte bine care îmi e nivelul, ştiam ce sunt, ştiam ce pot. Singurul lucru care mă deosebea de ceilalţi era faptul că eram/sunt conştientă de mediocritatea mea şi asta îmi producea o frustrare mai mare decât mulţumirea pe care mi-o aduceau rezultatele ce mă puneau în capul listei. Rezultate de care nu mă puteam bucura, pentru că le ştiam nerealiste.
Prima facultate – Informatica – a fost, pentru mine, una grea. Prost aleasă, pe criteriul „trebuie să fii în şcoală, nu contează profilul”, a însemnat mai mult o şcoală a vieţii decât o muncă de specializare. Amintirile ei îmi sunt dragi pentru modul în care studenţia – trăită la cămin – a schimbat total modul meu de-a privi viaţa, pentru anii aia trăiţi cu intensitate, cu o libertate de gândire şi acţiune ce s-a pierdut pe drum şi, mult mai puţin, pentru ceea ce am învăţat acolo.
Aşa că, ani la rând, am încercat doar să compensez lipsa de calitate prin cantitate. O grămadă de diplome şi atestate prin care, am sperat mereu, voi ajunge să simt că am trecut bariera aia a mediocrităţii. Încă n-am reuşit.
Şi atunci, în realitatea pe care o trăim, cine e de vină? Elevii care nu se auto-motivează şi nu-şi depăşesc limitele, învăţând chiar dacă nu li se cere să o facă, elevii care nu reuşesc să fie autodidacţi, să facă singuri ceea ce ar trebui să facă pentru ei sistemul? Sau profesorii, cei pentru care contează doar bunăstarea proprie, nu şi ceea ce lasă în urmă, modul în care formează un copil? Cei pentru care a ţine un curs înseamnă doar a-şi vinde propria carte – cu informaţii culese de la alţii? Sau sistemul, Boc, Băsescu, pentru că e mai uşor să aruncăm vina spre ei? Ce mai contează, până la urmă? Oricum discuţiile astea nu schimba nimic.
Desigur, ştiu foarte bine că, deşi vorbesc la modul general – pentru că asta e impresia şi rezultatul general – că, aşa cum sunt elevi care chiar nu vor să înveţe, sunt şi profesori care se implică, adevăraţi dascăli… aşa cum şi-n politică sunt oameni care intră acolo mânaţi de nişte convingeri sănătoase… nu suficienţi, însă, pentru a face vreo diferenţă.