Cât de departe are un om voie să viseze? Se zice că limita e doar acolo, în punctul ăla în care îndrăzneala se oprește dar asta sună atât de idealistic (și nu, limita nu e cerul, cei ce iubesc aviația, ca și mine, pot să confirme lucrul ăsta)… așa, în realitate, cât de departe putem să visăm, de fapt? Visurile noastre sunt limitate de noi înșine sau de viață?
Azi – în mijlocul unui tsunami care e viața mea acum – visez atât de departe cât nu aș fi crezut vreodată că poate chiar și gândul să-mi ajungă. Și mi-e teamă și în același timp un entuziasm nemărginit îmi face sângele să curgă în alt ritm prin vene. Și mă întreb dacă mai există vreo urmă de rațiune în mine, dacă e de bine sau de rău și, pe de altă parte, îmi spun că, dacă n-aș mai visa, dacă n-aș spera și n-aș îndrăzni… ce rost ar mai avea?
Am citit multe din poveștile a două fete zilele astea – Călătorii la Singular și 1001 călătorii – și m-am mirat și am fost impresionată și am rămas așa, cu sentimentul că eu trăiesc într-un univers extrem de limitat și sunt limite de care mă simt constrânsă, care mă apasă și pe care mă lupt să le depășesc și, dincolo de zidurile propriilor mele limitări e o viață care cere curaj pentru a fi trăită. M-a impresionat puterea, îndrăzneala, determinarea lor de-a pleca în călătorii, în lume, singure. Bucuria și satisfacția pe care o simt. Motivațiile… mi se pare frumos dar în același timp, inaccesibil, cel puțin uneori.
Cred că, de fapt, visurile noastre sunt limitate și de noi înșine dar și de viață. Visăm și îndrăznim și ne străduim să ne împlinim dorințele… dar uneori nu e de ajuns. Uneori, viața e cea care pune piedici. Pur și simplu, e un zid pe care nu poți să îl treci și nu depinde de cât de tare crezi în puterea ta de-a face lucrurile. Unele limitări nu sunt ale noastre, din noi, nu e teamă, nu e neîndrăzneală. Suntem limitați de prejudecăți dar și de posibilități. Mi-ar plăcea să cred că suntem limitați doar de ceea ce lăsăm noi să ne limiteze dar nu cred că e așa. Uneori suntem, pur și simplu, neputincioși.
Cu toate astea, visez acum și îmi fac planuri și caut o cale de-a le îndeplini și visurile mele-s pe măsura problemelor cu care mă confrunt. Mintea-mi spune – stai și judecă lucrurile – inima mi se zbate în piept și spune – visează, îndrăznește… Și visez. Că-s mai mult trăire decât rațiune, și-asta știți deja, că e ceea ce mă trage-n afunduri. Și mă duce printre nori. (La figurat, cel mai adesea dar, spre satisfacția sufletului meu, și la propriu, uneori)
(acum doi ani, pe vremea asta, parașutismul era un vis ce mi se zbătea în suflet. o jumătate de an mai târziu, după salturile din avion, împlinirea visului ăstuia mi s-a părut că vine firesc, așa cum trebuie. anul trecut, pe vremea asta, un zbor cu balonul cu aer cald era un vis al copilului din mine, un vis de poveste. acum sunt parte din lumea asta a aerului, a focului și-a pământului așa cum n-aș fi crezut vreodată. și atunci, cum să nu visezi?)
Așadar, cât de departe merg visurile voastre, până unde se întind aripile năzuințelor voastre și unde vă e limita? Ce simțiți că vă împiedică și ce vă motivează?
23 comments
Eu am aflat destul de târziu răspunsul (din fericire nu prea târziu). Mi-am pus singură tot felul de piedici (nu am timp, nu am bani, nu pot, nu știu, alții sunt mai buni). Până într-o zi când am realizat că dacă visez am două șanse: să reușesc sau să rămân cu nostalgii, iar dacă nu o fac doar una: să nu se întâmple nimic. Și am mai învățat ceva. Că uneori un șut în fund e un pas înainte (iartă exprimarea).
Nu lăsa visurile să moară. 50-50 e mai mult decât nimic!
Cred că unele sunt piedici reale, altele doar imaginare. Banii, din păcate, sunt, de multe ori, o piedică reală. Dar, noroc că unele lucruri pot fi făcute și fără bani. Cred că e important să credem, să sperăm, să visăm. SĂ nu ne lăsăm.
Aia cu șutul… e adevărată. Oamenii, atunci când sunt forțați de împrejurări, atunci când e nevoie, reacționează. Și uneori soluțiile alea sunt cele mai bune. Drumurile alese în situații de alea sunt cele potrivite…
Nu, nu voi lăsa visurile să moară. Pentru că e mare parte din nimicul pe care-l am. Mulțumesc mult.
Si ale mele vise merg pana departe-departe… insa ma tem ca indeplinirea lor depinde direct de situatia financiara. Si cred ca situatia asta financiara e limita sau, cum ai zis tu, piedica. Insa asta nu ma impiedica sa-mi fac planuri si sa visez ca or sa vina si vremuri mai bune, sau macar mai linistite!
da, Ella, eu știu perfect ce înseamnă să fii constrâns de bani. e trist, e greu, e disperant și îmi vine să urlu din toți rărunchii uneori. dar, mă scutur, mă eliberez de jale și merg mai departe și tot visez. și uite, că unele lucruri – cum e dragul de pedalat, de exemplu – nu se împiedică atât de mult de bani. și mai sunt… mai sunt…
fă planuri! visează! tot o să vină și vremea lor.
Visurile ar trebui să fie fără limite, la urma urmei, măcar să visăm nebuneşte cât mai mult, mai departe, să îndrăznim! Şi uite ce lucruri frumoase ţi s-au întâmplat dacă ai avut curajul să visezi.
Nu îţi pune singură limite, uită de temeri şi trăieşte aşa cum simţi tu că este bine pentru tine.
Mulţumesc mult, mă bucur că poţi să găseşti câteva idei care să te inspire şi să-ţi dea curajul necesar. Apropo de curaj, uite o vorbă pe cât de amuzantă pe atât de adevărată: curajul este arta de a fi singurul care ştie că eşti speriat de moarte. Asta în cazul în care crezi că există oameni care nu au niciodată temeri… 🙂
Da, clar, tu mi-ai deschis ochii spre o lume mult mai largă, Mira! Și mi se pare tare frumos ce faci tu.
La mine… nu știu cum s-a întâmplat dar, deși m-am considerat mereu o îndrăzneață, o temerară, mi-am dat seama târziu de lucruri care contează… ahh, și încă mai lupt cu asta. dar da, parcă văd altfel totul și visurile și planurile nu mi-s legate de chestii de-astea… mărunte, de zi cu zi… să vedem, ce-o să iasă…
Curajul e o artă, zici… ahh, ce puțini curajoși, în cazul ăsta…
Eu am rău şi de înălţime şi de adîncime; nu-s capabil să agăţ de mine nici măcar o paraşută din alea de pe „centură”. 😆 În schimb, multă lume mă „ia în balon” din cauza situaţiei mele, însă m-am obişnuit de mult cu asemenea zboruri de agrement, deşi peisajul nu e deloc magnific precum cel din fotografiile tale de mai sus. 🙄
Visul meu e să fiu întotdeauna capabil să ajut pe alţii la îndeplinirea visurilor lor, fie chiar şi cu un sfat sau o încurajare, dacă mai mult nu pot. Adică să nu ajung complet inutil, fiindcă atunci dispare rostul de-a exista, de-a face umbră pămîntului. Pentru mine personal n-am visuri şi dorinţe, s-au epuizat, fiecare la vremea respectivă. Şi oricum, au avut toate aripi de struţ. 🙂
Ce frumos ai scris, Dragoș! Poate nu vezi tu peisajele alea dar… tot primești fărâme de suflet… și știu, și știi, că-s prețioase. Mi-aș dori mult ca lumea să fie un loc… altfel. Și pentru tine, în mod special. Dar… ce pot să mai spun? 🙁
Peisajele acelea, mai mult decît în poze, le văd prinzînd viaţă în mintea mea, numai din cuvintele şi trăirile tale. Iar mie mi-e de ajuns să ştiu că le-ai trăit, e ca şi cum le-aş fi trăit şi eu, într-un univers paralel nu-tocmai-identic. 😉
Preţioase sînt toate clipele noastre, una după alta – şi cele frumoase care ne aduc bucurie în suflet, dar şi cele grele care ne învaţă drumul de urmat mai departe.
Iar lumea… lumea e un concept mult prea mare şi abstract pentru unii, ca să-l poată concepe în complexitatea sa. De schimbat, nu putem s-o schimbăm decît cu toţii deodată, cei mulţi, altfel lătrăm precum căţeii din spatele gardurilor de beton şi fier forjat. Nu prea văd asta în viitorul apropiat. Aşa că rămîne să adunăm (sau să risipim) clipe, care vor fi şi ele după cum se poate, după cum ni s-au dat de la ursitoare…
Deci cele grele ne învață un drum, da?
Fir-ar, aș prefera să ni se dea de-a dreptul… măcar unele.
De învăţat, învăţăm (sau ar trebui s-o facem) şi din cele frumoase şi din cele grele. Nu putem urma o cale perfectă, fiindcă viaţa fiecăruia dintre noi e legată de zeci, sute, mii de alte vieţi, de care nici măcar nu avem habar. Calculul probabilităţilor duce spre infinit. Totul e să facem ce putem mai bine din ceea ce ne iese în cale, clipă de clipă. Şi să nu uităm să apreciem totul. 😉
Din cate citesc ti s-au indeplinit visele 🙂 Bravo tie..Dar ca sa ti se indeplineasca un vis trebuie sa te si zbati pentru, asa ca felicitari pentru asta
știi? cred că… un vis implinit nu face decât să nască un altul… nu știu dacă o fi în firea noastră de nemulțumiți dar… așa e.
da, la mine n-a mers nimic fără muncă, zbatere, tot tacâmul. dar e bine, e drumul meu… și visurile mele nemărginite… ahh, cum mă fac să vibrez doar gândul la ele… 🙂
aaaaa, zborul cu balonul e si una dintre dorintele pe care am de gand sa mi le indeplinesc. 🙂 mai astept un pic, ca am alte prioritati, dar nu ma indoiesc ca intr-o zi o sa fiu intr-un balon de-asta. 🙂
Andreea, în toamnă poate fi o ocazie perfectă. Maramureșul te așteaptă cu drag, din câte știu n-ai fost pe aici și… în plus, eu mă voi ocupa – bine, mă ocup deja, dar atunci se va ține – de organizarea ediției a treia e Fiestei baloanelor cu aer cald… așadar, de ce n-ai vedea Maramureșul și din perspectiva asta, de sus, din balon și astfel, ai bifa două lucruri deodată?
Eu intentionam sa scriu mai mult.
Dar pozele tale mi-au amintit de un vis al meu: sa zbor cu balonul.
Cand am fost in Belgia, in 2011, am vrut la un moment dat sa fac o nebunie: un tur aerian al Bruxelles-ului, cu balonul. Dar toti ceilalti s-au opus, din cauza costurilor. Pe undeva ii inteleg, 180 EUR/pers nu-i de ici, de colo. Insa acum imi pare rau ca n-am insistat.
Sansa de-atunci n-o voi mai avea niciodata. Poate ma voi urca intr-un balon, dar cei de langa mine nu vor mai fi aceiasi 😐
Întunericule, și pentru tine poate fi o șansă bună… mașinuța ta albă te poartă pe plaiurile mioritice, și Maramureșul are ce să-ți arate… și zborul cu balonul e… ahh, trebuie încercat ca să îți dai seama ce e.
Deci, punem de-o întâlnire bloggeristică și veniți toți să vă fac cunoștință cu lumea asta fantastică! (sau, poți veni la Chișinău, în mai, la Fiesta de acolo, eu am impresia că voi trece prin Iași în drum spre… 🙂 )
Am senzatia ca blogul tau tocmai m-a luat „in balon” si mi-a trimis un comentariu in spam. 😀
O fi fost prea… întunecat? 🙂
Stiu ca suna dramatic si sad in acelasi timp dar eu de ceva timp nu mai am timp sa visez la altceva in afara unei zile in care sa lenevesc pur si simplu, sa fac doar ce-mi place mie, sa stau intinsa in pat cu laptop-ul in brate ruland seriale care asteapta sa fie vazute sau citind carti care-s doar incepute. Traiesc mecanic si nu mai regasesc puterea de a iesi dintr-o rutina careia ii sunt prizoniera si care m-a prins in gheare prea strans ca sa ma mai pot elibera.
Dacă e să aleg… tot zilele alea pline, în care n-ai timp de tras suflet, le prefer în detrimentul celor relaxate. Mai bine să îmi doresc să lenevesc, de la prea multe activități… Trăitul ăsta mecanic… e o parte a lumii oamenilor mari, nu mai putem scăpa de el.. 🙁
Ce frumos….zborul cu balonul mi se pare ca din alta lume…. 😀 !!!!!! Mi-ar place sa pot zbura cu balonul cu aer cald.
Cat visez eu?Foarte mult! Ce ma impiedica sa am vise realizate? Primul motiv sunt banii , al doilea…realitatea mea.
Daca mi s-a implinit vreun vis pana acum?Da , destule! 🙂
Ana Maria, zborul cu balonul e, cumva, din altă lume. Una diferită, una frumoasă. Ahh, câte aș putea spune pe tema asta. Nu-i o lume ușoară și responsabilitatea pe care un pilot de balon o are e fantastică dar… la fel de fantastică e senzația pe care o ai când nacela – balonul – se ridică de la pământ, te îndepărtezi de sol și, așa cum toate devin mici, oameni, mașini, clădiri, așa se pierd și grijile, problemele, le uiți… acolo, sus, cu vântul fluturându-ți în păr – cât de fantastic e să fii, sus, afară – ești tu cu tine, cu priveliștile alea, cu senzația că poți cuprinde nesfârșitul… un zbor cu balonul e atât de soft, atât de plăcut, nu-i loc acolo de senzații tari sau de teamă, e… doar trăire… da, sunt convinsă că ți-ar plăcea.
🙂
Da, realitatea e cea care ne împiedică, de multe ori. E trist. Dar e bine că nu renunțăm.
Comments are closed.