Cât timp trăiești, mai ai o șansă!

Pare clișeic, o fi clișeic, dar numai pentru că folosim noi această sintagmă fără să-i dăm tărie, conținut. Dar cât de reală e în adevărul ei? Și cât de dureros, de trist, de vulnerabil? Că suntem numai niște pale de vânt în fața vieții și ne credem puternici și stăpâni ai propriilor existențe.
Zilele acestea au murit niște oameni. Un tată, o mamă, un copil de nouă ani. Accident de mașină. Un al doilea copil, de șase ani, a supraviețuit. Mai pare clișeic acum titlul articolului? M-am tot gândit zilele acestea la asta și, inevitabil, l-am privit pe Puști cu alți ochi. Cu teamă multă, dar și cu recunoștință. Păi da, suntem bine, sănătoși, avem o viață plină, cu multe rele, dar și cu bune, cu de toate, dar ce-s obstacolele acestea cărora trebuie să le fac eu față și pentru care-mi plâng de milă cel mai adesea, atâta timp cât mă trezesc dimineața și pot să merg mai departe, pot să aleg să lupt sau să renunț, pot să râd sau să plâng, pot să mă bucur sau să dramatizez?! Că doar pot să fac toate acestea, pentru că încă trăiesc.
Mi-e ciudă mie pe mine, că mă pierd prin hățișuri emoționale, că uit zi de zi esența, că văd partea aia goală a fiecărui pahar, în loc să am încredere. Și-aș vrea, aș vrea să prețuiesc mai mult ceea ce e, să plâng mai puțin după ce nu-i. Dar, deh, suntem doar oameni, nu?
Hai, să ne fie o săptămână cu seninătate! Și cu recunoștință pentru ceea ce avem.