Citesc pe facebook, într-un citat dintr-acela, motivațional și nu prea. Ce ai face dacă nu ți-ar fi frică? Îmi stăruie în minte această întrebare și încerc să-(mi) răspund la ea.
Ce aș face dacă nu mi-ar fi frică? Probabil că aș trăi un pic mai ușor eu cu mine însămi. Că altfel, pentru mine frica nu înseamnă lipsa îndrăznelii. Doar îndrăznesc. Depășesc limite, încerc. Nu-mi lipsește curajul de-a încerca lucruri noi, cred. Dar există un soi de frică pe care-l port în mine, devenindu-mi stigmat. Poate că e frică tocmai de viață. De viață reală, cu de toate, suișuri și coborâșuri. Îi spuneam ieri cuiva că am senzația că prea e viața mea așa, când prea jos, când sus, dar sus nu pe măsura afundărilor, deh, om nemulțumit cum sunt, așa-mi pare. Și mă contrazicea, arătându-mi că mai este viață și între aceste zboruri și afundări. Viață reală în care nu doar exist, respirând inutil aerul, ci trăiesc, cresc un copil frumos, învăț continuu lucruri noi la muncă, călătoresc, visez, mi-e dor, sper. Trăiesc și nu doar stările emoționale extreme sunt cele care-mi definesc viața, că sunt bucurii sau tristeți, ci și modul în care fac față fiecărei zile. Alegerile raționale, deciziile de zi cu zi. Viața, așa cum e.
Ne e frică de necunoscut și totuși visăm și dorim mereu să avem altceva decât avem, chiar dacă ne e greu să definim acest altceva. Căutăm și cerem și ne zbatem și sperăm și ne temem. Poate că ne e frică că n-o să trăim destul. Nu ca timp, ci ca intensitate. Că n-o să primim destul, că n-o să avem rezultate destul de mulțumitoare, că n-o să simțim destul, că trece viața fără s-o trăim îndestulător, să simțim că ne e hrană suficientă. Pentru minte, pentru suflet. Si atunci, suntem mereu într-un iureș, spre a obține. Mereu mai mult.
Ne temem să nu irosim viața și din prea multă teamă, tocmai asta facem, pierdem. Probabil că, dacă nu mi-ar fi (și) frică, m-aș bucura mai mult și m-aș întreba mai puțin. Aș analiza mai puțin și aș lua mai mult lucrurile așa cum sunt. M-aș accepta mai mult pe mine așa cum sunt și m-aș critica mai puțin. Aș fi mai blândă cu mine însămi, așa cum mi se spune c-ar trebui să fiu. În același timp, îmi dau seama că și această frică are ceva firesc în ea și trebuie asumată. Că doar ieșirea din zona de confort duce spre creștere, că toate-s lecții, experiențe care mă duc doar spre mine însămi, mă învață despre mine și limitele mele.
Voi, care-i frica voastră cea mai mare și ce ați face dacă nu v-ar fi frică?
8 comments
Frica mea cea mai mare a fost sa traiesc singura. Acum asta fac…de obicei prefer sa-mi privesc fricile in fata.
Acesta-i un subiect extrem de sensibil, despre care-mi tot zic că trebuie să scriu. Poate că e frica noastră cea mai mare, să fim singuri cu noi înșine… să învățăm, să acceptăm, să ne iasă… ufff. Nu trece nici o frică pe care nu reușim să o înfruntăm… se hrănește din noi, crește, nu dispare…
Putere multă, Ana! 🙂
Hm, frică… Ce-i aia? :-” 😀
Habar n-am. O glumă proastă?
A naturii, da. 🙂 Numai că viaţa-i prea scurtă ca să ne fie frică s-o trăim. 😉
Mda, io vorbeam! 😛 :))
dacă nu mi-ar fi frică aș iubi mai mult. aș iubi fără măsură, fără așteptări, fără echivoc. aș iubi fără îndoială. îmi e frică de suferință, iar dragostea te predispune la suferință și o implică.
“To love at all is to be vulnerable. Love anything and your heart will be wrung and possibly broken. If you want to make sure of keeping it intact you must give it to no one, not even an animal. Wrap it carefully round with hobbies and little luxuries; avoid all entanglements. Lock it up safe in the casket or coffin of your selfishness. But in that casket, safe, dark, motionless, airless, it will change. It will not be broken; it will become unbreakable, impenetrable, irredeemable. To love is to be vulnerable.”
― C.S. Lewis, The Four Loves
cum trece frica? tot iubind, nu?
te îmbrățișez.
Daca nu mi-ar fi frica as scrie mai mult, as scrie o carte! Cred ca frica mea cea mai mare e frica de esec!