Toți purtăm măști, absolut toți. Da, desigur, chiar și eu, n-am să fiu ipocrită. O simt, m-apasă, uneori am impresia că mi se-ntipărește în suflet, că devine una cu mine, că ajung să mă confund cu ceea ce, de fapt, nu sunt. Și mă bucur de fiecare dată când reușesc să mă scutur, să mă desprind, să simt că reușesc să păstrez partea aceea esențială a ceea ce sunt, totuși, intactă. Pentru că măștile mă sperie, măștile sunt false, măștile amăgesc. Distrug, urâțesc, prea încercând să înfrumusețeze. Le purtăm pentru că ne dorim așa de mult să fim priviți cu drag, cu acceptare, cu deschidere, cu afecțiune. Purtăm măști încercând să merităm locuri la înălțime în ochii altora. Și coborâm, de multe ori, în ochii noștri.
Despre ce vorbesc? Știu și eu? Doar mă apasă prea multe în unele zile. E o senzație atât de neplăcută să privesc în ochii cuiva și să am sentimentul că ceea ce-mi spune e diferit de ceea ce și gândește. Să citesc în ochii cuiva contrariul a ceea ce buzele rostesc. Să văd clar falsul, ipocrizia, minciuna frumos ambalată. Și să accept acest scenariu, chiar să fac parte din el. Cred că e motivul cel mai frecvent pentru care mă înghesui singură într-un colț, trag niște draperii grele înaintea mea și mă ascund acolo de lume. Ca să nu trebuiască să joc această șaradă… a falsei prietenii, a superficialei apropieri, a iluzorii încrederi… un joc obositor și epuizant. Și inutil.
Transmitem lumii ceea ce ne-am dori ca cei din jur să știe despre noi. Scoatem în evidență lucrurile care ne-ar urca pe trepte de apreciere în ochii altora. Marjăm pe ceea ce ni se pare că ne-ar vinde bine și, cumva, în tot procesul acesta prin care ne dorim să fim mai buni, mai iubiți, mai apreciați, ajungem, paradoxal, mai răi, mai izolați, mai singuri. Mereu ipocriți, mereu în alertă, atenți la gesturi și la atitudini, mereu într-o nevoie de-a salva aparențele, de-a fi la înălțimea aceea la care ne-am dori ca ceilalți să ne poziționeze. Dar oricum nu o fac, pentru că ei, fiecare, ca noi toți, de altfel, se văd mai întâi pe ei înșiși și nevoile lor.
Îmi doresc mult să pot să fiu eu. Să am curaj să fiu așa cum sunt și asta să-mi fie mie suficient. Să mă privesc cu onestitate în oglindă și să nu-mi simt coloana vertebrală încovrigată de nevoia bolnăvicioasă de-a fi apreciată sau iubită. Fac mici pași în această privință și mă bucur de fiecare dată când o senzație de împăcare a mea cu mine însămi îmi dă târcoale. Dar mă și clatin și mă îndoiesc de fiecare dată când văd în privirea vreunui om de a cărui părere prea puțin ar trebui să îmi pese, faptul că ceea ce sunt nu-i suficient, nu-i destul de… la înălțime.
Știu, sunt doar o idealistă. Și voi continua să fiu.
0
Articol anterior