Amalgam săptămânal

Trece timpul așa de repede, lucrurile vin și se duc, nici n-apucăm să le aprofundăm, să le dăm atenția pe care ar merita-o, nu ne-ajung orele să facem pe îndelete ceea ce facem și suntem mereu în goană. Zilele săptămânii sunt sub vraja obositoare a orelor petrecute la birou, cu sarcini care așteaptă să fie rezolvate și lista e mereu în creștere. Și-apoi zilele de final, sâmbetele și duminicile, ahh, cine mai știe de ce s-or duce așa de repede?
Nu e nimic nou în faptul că nu funcționez în parametri normali pe timp de iarnă, că aș prefera să fac un pas larg direct în zile de aprilie, de natură înfloritoare, înviată. Mi-e apăsător acest anotimp al întunericului, al frigului din oase care mi se întinde și-n suflet. Și, cumva, hibernez mai mult decât trăiesc. Dar o fi și ăsta un mod de-a face față inevitabilului…
Altfel, trec pe lângă mine lucruri care-mi mai atrag atenția, cum e piesa Acesta-i sufletul meu al Alexandrei Ușurelu, melodie pe care-am ascultat-o de sute de ori deja și-mi vibrează în suflet notele muzicale și vocea ei frumoasă și suavă și versurile-mi potrivite ca o mănușă.
Vestea că Andre Rieu va susține concerte în România m-a bucurat însă într-o mică măsură doar. C-a venit acompaniată de-un gust amar dat de modul în care sunt percepute lucrurile și nu-mi dau seama dacă ceea ce face Maestrul e apreciat la adevărata valoare. Oricum, știu că-mi doresc un concert Andre Rieu în anul ce vine și sigur nu va fi la București. Mi-aș dori Maastricht, la el acasă, în iulie. Sau Budapesta, sau Praga, în mai.
În privința bradului de Crăciun, e musai să fie. N-am mai sărbătorit Crăciunul la Baia Mare de cinci ani, ne mutam la bunici în această perioadă și acum Puștiul și-l dorește aici, deci aici o să fie. Bradul invizibil nu-i o soluție pentru noi, deși îmi pare o idee faină și economică și ecologică pe deasupra, dar, totuși… Nu, pentru noi e musai să fie brad. Varianta în ghiveci mă interesează pe mine, însă nici în cazul acesta nu știu cum s-ar proceda după perioada de sărbători și dacă bradul acela chiar ar supraviețui…
Printre altele, că-i necesar să facă un sport, Marc s-a apucat de tenis de câmp zilele acestea. Deocamdată entuziasmul lui e la cote înalte, ca și mingile pe care reușește să le dea peste fileu. Îmi place să-l văd implicat în ceva, integrat într-o echipă, bucuros și motivat. Deja-și dorește echipament specific și Moșul are sarcină nouă anul acesta. Dar numai dacă entuziasmul nu dispare…
Într-o lună mai adaug un an la vârsta cu care nu mă prea laud, dar îmi aduc aminte cu freamăt în suflet de cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată, cele peste șaptezeci de plicuri cu felicitări, scrisori și alte mici cadouri care mi-au poposit în cutia poștală în acest an. Le am pe toate într-o cutie roșie și le mai răsfoiesc din când în când, tare-mi sunt dragi și mă bucur pentru fiecare în parte.
Despre cum ni s-a părut, Puștiului și mie, la Târgurile de Crăciun de la Sibiu și de la Cluj, am scris pe DLI.ro. Despre cum a fost acest an, încerc s-adun impresiile la un loc, dar sigur va mai dura ceva timp. Între timp, zilele ce urmează voi fi printre copiii care primesc cutiile Shoebox în acest an, și-o să fie timp al bucuriei și-al tristeții, totodată. Că e mai mult decât nimic ceea ce facem, dar e, totuși, așa de puțin.
Vouă cum vă sunt zilele de decembrie? 

(doi frumoși de la Sibiu)