Ce-ar fi dacă…

Sunt întrebată aici ce-aş schimba dacă m-aş întoarce la vârsta de 5, 6, 7 ani…
Mi-ar fi la fel de greu să spun ce anume n-aş schimba pe cât îmi e de greu să spun ce aş schimba. Pentru că, de fapt, aş schimba totul, probabil. Doar gândul că acum n-aş mai fi cine sunt şi aş pierde, aşa, tot ce-am trăit până acum, e tot ce m-ar opri.
La 6 ani eram un copil mult prea matur pentru vârsta mea. Amintirile pe care le păstrez din acea perioadă sunt extrem de puţine şi abia întrezăribile, poate, cumva, subconştientul s-a setat să uite pentru a trece mai uşor peste, pentru a face faţă unei realităţi care nu putea crea prea multe amintiri frumoase. Nu-mi mai aduc aminte de mine cea de atunci. Nu-mi aduc aminte dacă aveam dorinţe – şi sigur le aveam, nu? Nu-mi aduc aminte dacă avea speranţe, aşteptări… nu-mi aduc aminte să fi fost un copil cu priviri senine, nu-mi aduc aminte să nu fi avut griji – prea multe.
În schimb, îmi aduc aminte de tensiune, prea multă tensiune, de veşnica agitaţie, multe certuri, de probleme, îmi aduc aminte că lipsea întotdeauna ceva şi, mai cu seamă, îmi e vie în minte, în suflet, amintirea unui sentiment. Sentimentul bucuriilor ciuntite. Parcă asta simt privind în urmă, că n-am putut, chiar copil fiind, să mă bucur cu adevărat. Desigur, eram un copil vesel, crescut pe străzile dintre blocuri, la joacă cu ceilalţi copii, eram un copil agitat, cu multă poftă de viaţă însă… parcă totul era cumva limitat. Aşa cum erau posibilităţile, aşa îmi erau şi îndrăznelile, şi trăirile. Cumva nu totale. Orice bucurie era umbrită de o teamă. Nu ştiu să explic clar despre ce teamă era vorba. Poate aveam impresia că nu merit bucuriile alea, poate aveam impresia că pentru orice bucurie va trebui să plătesc cu o tristeţe, nu ştiu. Cert e că şi joaca îmi era una serioasă.
În poza de mai jos, sunt în clasa întâi… singura amintire pe care o am din ziua aceea e legată de învăţătoarea care mă certa pentru că n-am funde în păr – cordeluţa aceea cu funde mi-a împrumutat-o cineva pentru poză – şi-mi controla guleraşul de la uniformă, dacă e suficient de curat. Mi-amintesc doar că simţeam că-i o diferenţă între mine şi ceilalţi copii, că ei sunt pregătiţi, frumoşi, pentru pozele de tablou şi eu nu. Şi-mi venea să plâng dar strângeam din dinţi.

Deci, ce-as schimba eu?
M-aş schimba pe mine şi modul în care percepeam eu lumea din jur. Aş vrea să am încredere în mine, să am puterea de-a înţelege că între mine şi ceilalţi copii nu e nici o diferenţă. Aş vrea să fiu un copil cu fruntea neîncărcată de griji nepotrivite vârstei mele. Şi totul ar fi bine aşa. Măcar în ziua aia.
Dar, dacă minunile ar fi posibile, aş schimba cu totul lumea aceea a copilului ce-am fost. Pur şi simplu, m-aş transforma într-un copil fericit. Cu părinţi iubitori, fericiţi şi ei, la rândul lor, c-o bunică cu păr alb şi voce blândă pentru care eu să fiu cel mai de preţ lucru de pe lume, cu bucurii trăite simplu, nealterat, cu o lume… normală.
Bagheta mea magică asta ar schimba. Voi, dacă v-aţi întoarce la o zi din viaţa voastră, pe la 5, 6, 7 ani, ce anume aţi schimba?