Cele Trei motive…

… ale Gabrielei Vrânceanu Firea.
E o carte. Una micuță, subțirică, pe care-am primit-o de la Bia Bialog – mulțumesc frumos! -, am purtat-o cu mine pe toate drumurile în Italia, am citit-o pe avion, autocar și pe tren, înspre și dinspre Torino, o carte care începe, în mod apoteotic astfel:

Dumnezeu mi-a dat prea multă fericire.

Pentru mine, a fost, cumva, suficient ca să-mi dau seama că povestea urmează să fie una despre realismul trist al vieții. E istoria a trei femei realizate pe plan profesional – una este psiholog, alta o actriță de renume iar cea de-a treia, procuror – însă toate poartă în suflet un mare eșec sentimental care le-a marcat viața. Sunt trei povești, a trei femei, și, de fapt, e doar o singură poveste, una tristă, copleșitoare, despre speranța în împlinirea iubirii ideale, dezamăgirea pierderii și imposibilitatea de regenerare a sufletului după eșecul suferit.
Povestea are în ea niște realități pe care nu le poți ignora, pentru că nu-s doar a personajelor de carte ci a fiecăruia dintre noi. Sunt bucăți de viață pe care toți le trăim, la un moment dat, fiecare în felul nostru, atât de diferit și totuși, de multe ori, atât de asemănător. Nu poți, citind cărticica asta să nu-ți spui, din când în când măcar – uite, cât de mult mă regăsesc în situația asta. Și atunci, cartea nu mai e doar o creație literară, e o oglindire a vieții, așa cum e ea, cu afundări și dureri, și visuri și speranțe. Și, trist, multe, mult prea multe resemnări.
Mi-a plăcut mult finalul cărții. Recunoașterea. Esența. Frica de fericire. Spune în carte că oamenilor le e teamă, în aceeași măsură să spună „sunt fericit” sau „sunt nefericit„. Asta m-a pus pe gânduri și m-am tot întrebat de ce-o fi așa. Ne e rușine să recunoaștem că suntem nefericiți, ne simțim vinovați să spunem că suntem fericiți și ne petrecem viața căutând să dăm un sens fericirii. Acea fericire la care, odată ajuns, îți vine să-ți strivești capul, pentru că în față nu mai e nimic… te trezești, peste noapte, că nu mai ai nimic de făcut, de cucerit, de învățat, speriat, pierdut… fericirea care depinde de alții… Fericirea spre care alergi și de care te temi, totodată. Și atunci, finalul e previzibil, logic, nesurprinzător.

Poate că n-am învățat niciodată cum s-o prind.