Cenuşăresele…

Toate, suntem, în adâncul sufletului, Cenuşărese. Toate visăm la Prinţul ce ne va purta spre cetatea dragostei nemuritoare. Toate visăm şi credem în visurile noastre – şi toate, desigur, merităm ca visurile noastre să se transforme în realitate, eventual, în urma unei simple sărutări… Credem cu atâta tărie în visurile noastre încât refuzăm, de multe ori, să recunoaştem realitatea chiar şi-atunci când ne loveşte în moalele capului. Chiar şi atunci când ne dăm seama că între vis şi realitate poveştile sunt doar… poveşti. Tot în nemuritoarele poveşti preferăm să credem, în poveştile în care iubirea învinge totul, iubirea e mai presus de orice, e veşnică, e desăvârşitoare,  e ideală.
Ok, şi-n viaţa reală, suntem toate Cenuşărese, o clipă, două, trei. Doar că povestea nu se termină după frumosul bal la care întâlnim frumosul prinţ de care ne leagă, pe vecie, frumoasa poveste de iubire ci continuă cu traiul în comun în timpul căruia, de multe ori, are loc procesul invers, prinţul se transformă în broasca râioasă sau, poate, de fapt, doar îşi leapădă masca de aparenţă pe care-o purtase o vreme, cu intenţii bine stabilite. Desigur, şi noi, frumoasele Cenuşărese, renunţăm la aurora ce ne împodobeşte seninătatea privirii şi devenim/ redevenim ori slujnica care dereticeşte casa, veşnic preocupată de luciul pardoselii şi de firele de păr de pe haine ori zgripturoaica care face zile fripte personajelor poveştii. Cert e faptul că povestea continuă, că sunt mai multe bătălii decât baluri… şi, finalul, nu e, nicidecum uşor de prezis.
De ce ne plac aşa de mult poveştile? Pentru că, măcar în imaginaţie, le putem schimba finalul aşa cum vrem? Pentru că, măcar acolo, putem fi aşa cum ne dorim? Pentru că ne dau posibilitatea să ne simţim copii? Pentru că… e altceva?