Faceţi-mi o bucurie, vreţi?

Mi-au plăcut întotdeauna scrisorile. Şi mi-e tare dor de ele.

La 14-15 ani socializam cu o mulţime de copii din ţară. Prin intermediul revistei Ecran Magazin – v-o amintiţi? – care avea o rubrică… habar n-am cum se numea rubrica şi-o ediţie a revistei am pe undeva pitită dar nu-i nicicum la îndemână acum… oricum era o rubrică de socializare… aveam postat un anunţ gen ” asta e oferta – sunt cutare, din cutare oraş, am ochii aşa, înălţimea atâta, pasiunile mele sunt acestea – să vedem cine simte că e compatibil cu mine şi vrea să corespondăm „.  Da, desigur, aveam ataşată şi o fotografie, gen buletin, clar. Aşa, am cunoscut – bine, e mult spus cunoscut – oameni. Mulţi.

Într-o vreme, plicurile au început să curgă, valuri, valuri. Acum, privind în urma, mi se pare un joc atât de naiv şi de candid şi-mi pare rău că n-am păstrat, pentru a condimenta aducerile aminte, toată grămada aceea de scrisori.

Locuiam la parterul unui bloc. N-aveam cutie poştală şi poştasul îmi punea scrisorile pe preşul din faţa uşii. Îmi făcea o plăcere deosebită să găsesc acolo, aproape zilnic, cam la aceeşi oră, pe la amiază, mai multe scrisori pentru mine. Veneau plicuri din toate părţile tării, din oraşe mari, din sate uitate de lume. De la fete în căutare de prietene, de la băieţi în căutare de distracţie. Veneau plicuri cu scrisori lungi, confesionale, plicuri ce conţineau mici încercări artistice, altele erau rezumate la câteva cuvinte – mi-aduc aminte de  un plic care avea în el o coală de hârtie albă, simplă, neliniată, A4 şi pe mijlocul acelei foi scria doar ” Te iubesc „. Revăd şi-acum în minte scrisul acela micuţ, regulat, de pe plic şi de pe foaie, scris care-mi lăsa impresia unui om disciplinat, cu personalitate… desigur, mă intrigase, atunci, modul în care găseau de cuviinţă oamenii să se plictisească.

Corespondenţă am purtat cu destul de mulţi dintre tinerii aceia însă, cu doar doi dintre ei – o fată, Giovanna, şi un băiat – Cosmin, scrisorile au avut un caracter regulat şi legătura a durat mai mulţi ani. Scrisorile lor sunt, cred, singurele pe care le mai păstrez. Mi-s dragi, miros a timp, a inocenţă şi-a naivitate. Ele mi-s dovadă a faptului că, deşi mă consideram foarte matură la vârsta aceea, gândeam, totuşi, ca un copil.

N-am mai primit scrisori de mult. Mi-e dor de bucuria cu care întorceam plicurile pe toate părţile, încercând să le desluşesc misterul înainte chiar de-a le deschide. Mi-e dor de sentimentul de proprietate privată pe care-l aveam primind scrisori care-mi erau adresate doar mie. Ca să regăsesc sentimentele astea, uneori, trimit eu scrisori unor oameni încercând s-aduc zâmbete de surpriză pe chipuri dragi.

Dar mi-e dor ca poştaşul să bată la uşa mea pentru a-mi înmâna plicuri care să conţină gânduri scrise de mână, cu drag, pentru mine, pe coli de hârtie. Vreţi să-mi scrieţi scrisori? Sau, măcar să îmi trimiteţi o vedere de sărbători? Mi-aţi face o bucurie mare şi bucuria mea aş împărţi-o, toată, cu voi, desigur, răspunzându-vă!

( adresa mea poştală o veţi găsi în pagina despre frmshk… )