Confesiunile unui… vALLuntar!

Am terminat, zilele astea, de citit și cea de-a doua carte pentru campania vALLuntar, Confesiuni, de Jodie Rhodes.
Cartea e o autobiografie a unei femei din America și ar fi trebuit să fie, după cum spune descrierea – care m-a motivat să o aleg – povestea unei femei care a cunoscut deopotrivă mari succese și înfrângeri usturătoare. Doar că nu-i deloc așa. E, mai degrabă, un soap opera între coperțile unei cărți.
Jodie, o fetiță crescută într-o familie cu probleme, cu inteligență nativă, devine o femeie care-și caută rostul și locul în lume. Par să fie ingredientele unei povești despre un caracter puternic, format frumos în ciuda obstacolelor, cu-n parcurs care duce personajul principal… mai sus, distanțându-l de lumea bolnavă a copilăriei și adolescenței, transformându-l… Dar mie mi s-a părut doar o carte forțată, o înșiruire de relații – prea multe, și prea toate disfuncționale, chiar dacă, psihologic, e traseul cumva firesc urmat de acel tipar uman -, toate relații cu bărbați căsătoriți care nu stau pe gânduri deloc în a-și părăsi familia pentru blonda aceea care, de la primele zece minute de conversație, dă toate peste cap, naște pasiuni și iubiri veșnice.
Îmi plac autobiografiile, de multe ori au acel ceva care mă atrage, sentimentul că intru în viața intimă a scriitorului, că scriitorul acela se lasă cunoscut, descoperit așa cum e… dar cartea asta mi se pare falsă, neadevărată. Și asta ar trebui să fie elementul principal al unei autobiografii. Sinceritatea. Nu sunt eu nimic să judec sau să dau cu parul sau să spun că ceea ce scrie în carte nu e adevărat dar… să fim serioși!? În ce lume – oricât de anormală – o femeie întâlnește exclusiv persoane nepotrivite în viața ei, are relații a căror număr nu-l mai poate contoriza, are succese pe plan profesional, unul după altul, fulminante, după discuții de câteva minute cu conducători de companii, trece de la o extremă la alta în fiecare zi a vieții, azi locuiește într-o vilă pe plajă și mâine spală toalete într-un bar și apoi o ia de la capăt. Nu, mi se pare fals. Dacă personajul principal avea, în mod real, inteligența specială descrisă în carte, povestea ar fi trebuit să fie un pic mai echilibrată, mai reală, mai puțin siropoasă, telenovelistică.
Cartea e scrisă ușor, într-un limbaj simplu, e, din punctul meu de vedere, doar un roman slab, tipic americănesc.
Neah, nu mi se întâmplă prea des să citesc o carte care nu-mi place, cu atât mai puțin să scriu despre ea. Dar, sincer, am tot sperat, dând filă după filă, că nu mă va dezamăgi chiar așa, că lucrurile vor lua o întorsătura mai firească, că simțul realității își va spune cuvântul. N-a fost așa.
Articolul ăsta face parte din campania vALLuntar, e cea de-a doua recenzie de-a mea, prima a fost despre o carte care m-a cucerit, Kim, de Kipling. Campania e organizată de Editura All cu sprijinul Romsilva. Vă mulțumesc anticipat pentru comentarii, poate reușesc să mă răzbun pentru lectura asta plantând un copac. Oricum, trebuie să recunosc că e o părere obiectivă despre carte, altora se poate să le fi plăcut, chiar am găsit o altă părere aici.
La mine a fost o duminică cu ploaie, mohorâtă, petrecută în casă, jucat cărți cu Puștiul, mâncat dulciuri și vizionat serioale seriale pe net. La voi a fost mai bine?