Cui m-ai lăsat?

Ți-ai întors fața de la mine, mâna mi s-a desprins din mâna ta, aerul dintre noi s-a transformat în zid, și eu am rămas. A nimănui, de nicăieri. 

Acum îți aparții ție, mi-ai zis. Mai mult ca niciodată, acum îți aparții doar ție, pentru că a venit momentul să zbori singură. Nu, nu închide ochii. Nu, nu îți fie teamă. Nu, nu ești singură. Te ai pe tine și tu ești cel mai de nădejde sprijin al tău însăți. Întinde-ți aripile, dezmorțește-ți-le, uită-te la ele, sunt întregi și sunt pregătite. Zboară, dă-ți drumul, căderea în gol nu te va frânge, va însemna doar drumul tău spre a învăța înălțarea. Privește. Cu ochii minții larg deschiși, cu fiorii inimii neîncarcerați. Simte. Lasă-te să fii. Tu, așa cum ești. Curajoasă, temerară, mai cu seamă atunci când îți pare că doar frică îți curge prin vene și nesiguranța e ceea ce vorbește despre tine.

Cui mă lași, viață? O întreb, dar nu-mi răspunde. Cică să-mi găsesc singură stropul acela de lumină care să m-ajute să ies din tunelul întunecat al fricii de-a fi. Ce-i pasă că plâng și mă plâng, că am sentimentul că mă frâng, că-n mine se duc războaie și-i ba speranța la putere, ba îmi pare că în jur e doar o negură deasă?! Nu-i pasă. M-abandonează pe drumul pe care nici nu-l pot desluși, nici nu știu dacă e în fața mea sau dacă e drum drept ori presărat cu bucăți însângerate de suflet rănit. Și eu? Eu mă simt străină de mine însămi și caut în oglindă trăsături familiare care să alunge senzația de pierdere.

 Îmi desenez pe față un zâmbet, îmi pun tenișii-n picioare și continui. Sau poate stau pe loc o vreme, ca să pot vedea mai limpede. Acccepți să mori doar pentru ceea ce te face să trăiești, zice Saint Exupery în Citadela. Aprob tacit.