Cum îți revii după un eșec?

M-a întrebat cineva odată, cu ceva vreme în urmă, în timpul unui training, moment ce mi s-a părut total nepotrivit, cum mi-am revenit după eșecul financiar puternic suferit. După un faliment. N-am știut atunci cum să-i răspund, poate că era un moment sensibil, poate că nesiguranțele și temerile erau cele care vorbeau și nu eu, cert e faptul că, așa cum facem întotdeauna, am încercat și eu să bravez.
Dar, adevărul adevărat e că… nu mi-am revenit după eșec. Cred acum cu tărie că nu îți poți reveni după așa ceva. Ajungi, muncind, să urci câteva trepte, să simți că lucrurile se așează și au o anumită stabilitate și, cumva dintr-o dată, surprinzător și cu posibilitate de anticipare scăzută, lucrurile o pornesc pe o pantă abruptă, și coboară, tot coboară, val vârtej, până dau cu tine de pământ într-un mod care te năucește și nu ai habar nici măcar în ce direcție să îți îndrepți privirea. Și experiența de viață, sau cunoștințele, sau studiile, sau munca susținută, nu te mai ajută. Pentru că forța avalanșei a depășit posibilitățile tale de reacție.
În momente de astea, faci ce poți. Nu îți permiți să rămâi acolo jos și să îți plângi de milă prea mult când ai acasă un copil mic care are nevoie atât de lucruri materiale cât și de un părinte stăpân pe el, implicat. Mergi mai departe, așa cum poți, târându-te chiar. Dar mergi mai departe. Te zbați, te zvârcolești dar mergi mai departe. Pentru că ești obligat, pentru că e în firescul vieții, pentru că nu e cale de ales. Îmi spun de multe ori oamenii că mă consideră curajoasă, puternică pentru că am făcut față unui asemenea eșec. Dar nu-i adevărat. Nu sunt nimic special. Sunt doar ceea ce viața mă obligă să fiu. Poate, dacă ar fi fost în puterea mea, aș fi ales să mă întind undeva și să plâng până la sfârșitul lumii. Dar n-aveam cum să fac asta. Așa că, făcând pași mici, încredibil de apăsători uneori, o iei de la capăt. Sau, chiar mai mult, o pornești de mai jos decât ai fost vreodată. Și speri că încrederea în sine o să reapară, sentimentul că ești capabil o să se trezească cândva iar în tine, o să găsești calea să îți arăți, ție, în primul rând, că poți. Că un drum închis e punctul în care pornești pe altă cale, nu punctul de oprire. Că greutățile și eșecurile nu te doboară. Te dor, te îndoaie, te seacă de energie, de vitalitate, de încredere (pentru mine aici e problema cea mai cruntă) dar nu te doboară. Pentru că, inevitabil, trebuie să mergi mai departe. Și mergi învățând să trăiești cu toate cele pe care le cari după tine, cu consecințele care te urmăresc pas cu pas, învățând să accepți ceea ce nu poți schimba, sperând totodată că vei întâlni uși care se pot deschide pentru tine, spre alte zări. Sperând că vor veni zile când gustul amar al eșecurilor se va pierde, se va transforma. În ceva bun.
Voi, credeți că există o rețetă magică prin care faci față sau îți revii după un eșec?