Filme, joacă, joc și întrebări.

Roșcățica mă întreabă (și eu răspund cu întârziere, ca de obicei) în ce filme mi-ar fi plăcut să joc. Să joc serios dar acum o luăm așa, în joacă.

Cred că, cel mai mult și înainte de toate, mi-ar fi plăcut – mi-ar plăcea – să joc într-un film care nu s-a făcut încă. Într-o poveste încă nescrisă, cu rolurile netrasate încă pe coala de hârtie, cu trăiri încă nedefinite. Dar, cu siguranță, un film cu oameni și despre oameni. Un film al vieții. Simplu, banal și totodată, excepțional. Genul acela de film care răscolește ceva adânc în tine și îți pătrunde în toate ungherele minții forțându-te să privești „leoaica” drept în față.

Dar, întorcându-mă la lumea filmului trăit deja, să zicem că mi-ar fi plăcut, nu atât să joc un rol într-un film (care atât e, doar un rol) cât să fac parte din niște povești care au dus la crearea unor filme.

Că tot am terminat chiar acum cartea Zorba Grecul (Viața și peripețiile lui Alexis Zorba, de fapt) asta e una dintre poveștile – și e și film – în care m-aș fi vrut personaj. În Creta, pe colinele de la malul mării, omul nemulțumit de sine, veșnic căutător, care găsește răspunsuri la unele dintre întrebările lui. Și redescoperă bucuria. A vieții. Și e munte, și mare, și căutare de sine și trăiri adânci. Da, tare mi-ar fi plăcut.

În copilărie și adolescență, cu siguranță aș fi spus că mi-ar plăcea să fac parte din lumea celor din Beverly Hills 90210, sau orice alt serial american cu și despre tineri, unde lumea părea altfel, de poveste, și chiar greutățile și dezamăgirile păreau mult mai ușor de dus sau de rezolvat. Mda, că doar America era – mai e – țara viselor împlinite.

Apoi, pe la sfârșit de liceu poate că m-aș fi vrut Scarllet O’Hara (sau, Katie Scarlett O’Hara Hamilton Kennedy Butler și al ei „La urma urmei, și mâine e o zi.”). Nu pentru că aș fi fost mare fan Vivien Leigh sau pentru că mustața lui Clark Gable mi-ar fi gâdilat sensibilitatea ci pentru că romanul Pe aripile vântului a fost unul tare îndrăgit de mine în anii ăia. Povestea aia are ceva fermecător, firesc și în același timp, total aparte, e despre lupta oamenilor de-a fi ceea ce sunt într-un context în care ești obligat să fii ceea ce trebuie, luptă care e aceeași atunci, și acum.

Acum… nu există vreun film – al zilelor noastre – în care să-mi doresc să joc. Poate, eventual, într-o poveste, cu copii, despre copii, și să fiu copil. Dar, până la urmă, îmi joc, oricum, propriul rol, cel al vieții mele. Și e, cu siguranță, cel mai greu rol.

Eu nu mă văd jucând în vreun film… dar voi, în ce film m-ați vedea pe mine, ce credeți că mi s-ar potrivi? Și vouă, ce v-ar plăcea?