Curajos și nebunesc de frumos?

Sau inconștient și imatur?

Să faci lucruri care par celor din jur iresponsabile, greu de înțeles, de digerat?! Să alegi să te arunci în gol, fără să ai plasă de siguranță?! Să nu te încadrezi în tiparele de conformism ale societății?! Să mergi pe un drum care pare celor mai mulți, imatur și deloc rațional?!

Nu-i ușor de dus. Să fii diferit și să ai încredere că ești diferit într-un sens bun, bun pentru tine, personal, pentru ceea ce ești, nu pentru lumea în care trăiești. Cum faci să ai încredere în instincte, în alegerile pe care-ți dorești să le faci, dar o mulțime de impuneri ale societății te opresc, te împiedică, nasc îndoieli?

Dacă crezi destul de tare în visele tale, le urmezi, se împlinesc. Se tot zice. Dar e clișeu. Nu-i ușor să crezi când în jur întâmpini mereu priviri dezaprobatoare. Nu-i ușor să crezi când tu însăți te îndoiești de tine, de ceea ce ești, de ceea ce poți. Nu-i ușor să crezi, chiar dacă îți dorești. Când tu singură îți pui piedici, și ceilalți îți pun piedici, neîntrerupt.

Zilele acestea am decis să fac un lucru pe care mi-l doream de câțiva ani. Într-un moment care pare total nepotrivit, am decis repede și-am acționat și mai repede, să nu mă răzgândesc, să nu apuce vocea rațiunii din capul meu să-mi aducă argumente pentru a renunța. Un lucru care face să vibreze în mine un soi de bucurie greu de explicat. Ceva pentru care mi-am pus eu singură piedici vreme îndelungată și mi-am zis că e inutil, că e o nebunie care n-are sens, că nu-i justificat, că a trecut vremea pentru asta, pentru mine, că nu-i locul meu, că nu-i rostul meu.

Și totuși, la acest început de toamnă, mi-am luat inima în dinți și-am făcut primul pas. Și un timp, chiar dacă scurt, mergeam pe străzi zburdând, râzând singură în soare, fremătând de o emoție intensă. De bucurie copilărească. Da, e drept, entuziasmul meu nu rămâne la cote ridicate timp mult. Variez între extreme. O grămadă de nu-uri și-au făcut loc în capul meu și-au săpat la temelia a ceea ce speram să fie o bucurie continuă. Și m-am îndoit. De decizia luată, chiar de bucuria pe care o trăisem, mi-am zis că nu e reală, că doar mi se pare că mă bucur.

Dar acum, că și nu-urile din capul meu au obosit, iau lucrurile așa cum sunt și simt o bucurie mai calmă, mai așezată, cu aripi mai slabe, dar bucurie reală. Și deși pare nebunesc, faptul că am făcut ceva ce doar îmi doream, ce nu mi-era rațional necesar, dar ce îmi aduce mie, ca om, o anumită mulțumire, împlinire, și nu neapărat un rezultat concretizat în câștiguri materiale sau ceva de genul ăsta… mă bucură. Că-mi spune despre mine că trebuie să am mai multă încredere în instincte, în intuiție, în ceea ce simt să fac.

Curajos. Și nebunesc de frumos îmi pare. Sunt recunoscătoare pentru fiecare moment în care nu renunț.