D-astea, de-ale vieții…

Azi am început și-am lăsat baltă o grămadă de ciorne. Ideile mi se agită prin minte în horă nebună și se pare că nu-s destul de întremată încât să le pot stăpâni și să le dau o ordine. Mai bine le las azi să-și facă de cap, n-or produce un dezastru prea mare, sper.
Ziua mi-am început-o conversând cu-n om ce-mi vorbește c-o înțelepciune pe care nu știu zău dacă-s capabilă să o percep așa cum trebuie (da’ știu că i-s dragă și așa prostuță :p) și vânând flori minuscule de primăvară, în pozele de mai jos e ceea ce-am reușit să găsesc pe drumul spre birou și mi se pare remarcabil faptul că, în pământul acela sărac și pustiit de viață pot să răsară minunății de astea mici. Mda, natura nu se dă bătută, oamenii o fac.
Despre oameni care se dau bătuți… m-am gândit la asta mult azi, după ce-am primit vestea că o bătrână a familiei a murit, după mulți ani în care a fost, pur și simplu, imobilizată. O moarte care a venit ca o eliberare, una mult așteptată. Și inevitabil vestea asta m-a purtat undeva în anii copilăriei, și-am scris despre asta într-o ciornă și-am abandonat-o, nu știu exact de ce.
Am vrut apoi să scriu despre ceea ce mi se cuibărise-n minte cu o noapte în urmă când, grație febrei, avusesem suficient timp de meditație și m-am gândit la oamenii din viața mea și… la oamenii în viața cărora sunt eu și n-am putut să nu mă întreb un lucru… faptul că privesc lucrurile așa de categoric… că ceea ce cer în relațiile cu oamenii nu pot fi doar jumătăți de măsură… și, cumva, privindu-mă dinafară, m-am întrebat dacă ceea ce ofer eu e mai mult de atât… Dar și ciorna asta am lasat-o neterminată, tot dintr-un sentiment de inutilitate ce m-a urmărit toată ziua.
Un articol despre Baia Mare – nu, nu vi-l spun că n-are sens – lung cât tot postul ăsta în care suntem, scris de un bucureștean venit exact cu scopul ăsta, m-a întristat rău, că mi-a arătat încă o dată că cel mai bine ne pricepem să ieșim în evidență prin chestii negative și, clar, nu e ceea ce ne reprezintă. Și iar m-am întrebat dacă indiferența e într-adevăr modul cel mai potrivit de-a reacționa la o realitate de zi cu zi…
Și-acum, pe seară, după ce-am bucurat puștiul oferindu-i o oră de alergătură prin parcul plin de leagăne, tobogane și alte minunății, aveam de gând să scriu despre locurile alea în care vroiam eu, cu ajutorul baghetei magice, să fiu în același timp. Dar, parcă nu-și mai are rostul. Când, oricum, sunt aici, în locul ăsta, în timpul ăsta care, deși îmi pare că nu mi se potrivește deloc, dimpotrivă, e ca și cum aș fi încălțat un pantof cu două numere mai mici, e, probabil, timpul și locul în care trebuie să fiu și sunt lucrurile pe care trebuie să le trăiesc. Că paharul trebuie băut până la fund, pe de o parte, și, pe de alta, se zice că nu ți se întâmplă lucrurile care vrei să ți se întâmple ci cele care ai nevoie să ți se întâmple, da, tocmai ca să poți călători… spre tine. Mda, veșnica căutare a sinelui. Ei, așa, în paranteză, ce ziceți, o fi vreo mare catastrofă dacă o astfel de căutare dă greș? Ce dacă nu reușești să te găsești vreodată, mare pagubă? Drumul tot acolo duce… mda, nu-i totuna…
Așa că nu-s prea coerentă azi și, sincer, nici nu mă supără asta prea tare deși-mi place mai mult când mi-e ordine printre gânduri și nu mai durează mult și încep iar înregimentarea. Dar acum e haos și… asta e.
Sară bună, sănătate!