Mă simt, zilele astea, ca și copacul ăsta care tare mult mi-a plăcut. Deși e pustiit, golit de viață, își are crengile tot înspre cer îndreptate. E ca și cum ar avea certitudinea faptului că, cumva, cândva, va reveni la viață, cu și mai multă forță, cu și mai multă încrâncenare.
Da, cumva asemenea am impresia că sunt și eu zilele astea. Deși rătăcesc prin labirinturi sufletești extrem de încurcate, stăruie, pe undeva prin mine, speranța în mai bine. De parcă, oricât ar fi de întunecat totul, tot mai clipocește o luminiță undeva. Simt că mă afund într-un soi de însingurare care mă apasă cumplit și mă gândesc că, deși doare, deși tot ce fac e să mă zbat să ies de acolo căutând felurite căi pentru a rupe lanțul ce pare să se tot strângă-n jurul meu, poate ar fi mai bine să mă opresc, să las lucrurile să curgă în felul lor prin mine, pe lângă mine și, cu răbdare, să aștept vremuri mai bune. Nu, nu în sensul de-a aștepta ca problemele să se rezolve de la sine… ci, pur și simplu, de-a nu mă mai zbate să se rezolve exact într-un fel anume, exact așa cum cred eu c-ar trebui…
Poate soluția e să nu mai caut nici o soluție…
5 comments
Într-un tunel surpat la ambele capete, luminiţa aia nu poate fi decît un amărît de licurici, rătăcit prin meandrele concretului… mă dragă.
Hai, nu trebuie să fii chiar așa de pesimist. Dacă nici eu nu sunt…
La ora asta văd negru în faţa ochilor. Vezi la mine de ce.
Da, „să laşi lucrurile să curgă în felul lor prin tine” – un ideal, singura cale adevărată. Chiar şi dureroasă.
Nu e calea ușoară, e clar, dar probabil că e singura cale care poate da un răspuns căutărilor…
Comments are closed.