De ce ne temem să pierdem?

E cea mai rea frică. Frica care îți îngheață în suflet visurile, îți omoară în fașă entuziasmul, îți lovește drept în bot încrederea și te face să nici nu încerci măcar. Frica de eșec.

Nu e pentru mine. N-am cum să reușesc. Nu știu cum să fac. Nu are rost să încerc. Nu sunt eu în stare de asta. 

Ne hrănim nevoia de resemnare cu toate negațiile astea. Ca să ne fie mai ușor să acceptăm, uitându-ne în oglindă, faptul că nici măcar nu am încercat. Renunțăm înainte de-a face primul pas, de cele mai multe ori. E și partea cea mai grea, desigur, să te pui în situația de-a face ceva. Să îți tragi sufletul, să îți sufleci mânecile, să aduni în tine determinare și forță și încredere, să alungi gândurile care-ți țiuie instinctiv în cap și îți spun c-ar fi mai bine să rămâi în locul tău călduț și confortabil. Și să încerci. Orice. Ceva ce vibrează undeva în sinea ta. Ceva ce îți dorești, dar nu îndrăznești să exprimi. Ceva ce ai nevoie, dar te prefaci că poți și fără. Ceva, un pas, dincolo de zona de confort.

Deci, de ce ne temem să pierdem? Pentru că un eșec e un fel de obligație de-a încerca din nou? Pentru că, trăind un eșec, trebuie să ne confruntăm cu noi înșine și să analizăm, să recunoaștem ce n-a fost bine, ce putea fi făcut altfel, ce… am greșit? Pentru că ne e absurd de greu să admitem că n-am făcut bine ceva, că n-a fost suficient, că n-a fost drumul bun, că am ales nepotrivit?

E firesc să ne fie frică. E în firea noastră să vrem să rămânem într-o stare de confort. Psihic, emoțional, financiar, fizic. Dar în aceeași măsură, e în esența noastră să ne dorim. Să cunoaștem, să simțim, să fim mai mult decât ceea ce suntem, să creștem, să împărtășim. Și atunci, momentul în care dorința e mai puternică decât frica, clipa aceea contează, e momentul în care pornești pe un drum, îndrăznești, încerci.

E firesc să ne fie frică. Uneori frica, teama de-a încerca ceva, de-a schimba ceva, e vocea interioară a instinctului care se vrea ascultat. Cred că e necesar să ne ascultăm pe noi înșine. Să fim onești cu sinele nostru și să aflăm despre noi, ce vrem, ce putem, ce visăm. Și să decidem în consecință. Dar să nu renunțăm doar de frica eșecului.

Mi-e frică de eșec. Crunt de frică. Dar, mi-e de o mie de ori mai frică să nu încerc. Să am ceva în minte, în suflet, să-mi doresc ceva și să nu mă lupt eu cu mine până reușesc să mă pun în situația de-a încerca măcar. Mi se întâmplă să renunț și să-mi fac nenumărate procese de conștiință până ajung să accept că am renunțat. Mi se întâmplă să renunț și să ajung s-o iau cumva de la capăt, iar și iar, când sunt lucruri care se zbat în mine și nu se vor anulate. Și mă felicit de fiecare dată când câștig o astfel de luptă.

Scriu acum într-o perioadă în care am pierdut ceva. Ceva destul de important. Un plan, o direcție în care am ajuns să cred treptat, muncă și efort mult depus în mai multe săptămâni, implicare emoțională puternică – deh, eu nu pot lucra într-un proiect dacă nu mi-e și sufletul acolo – energie, timp, un mix de implicații și consecințe. Și s-a pierdut. C-a fost greșeală, neșansă sau mâna destinului care știe cum e mai bine… nici nu contează. Contează că analizez și vreau să înțeleg ce putea fi mai bine, îmi asum situația și… merg mai departe.

Așadar, încercați. Dacă vibrează ceva în voi, încercați. Dați o șansă visului să devină realitate. Că e mic, că e mare. Dar lăsați-l să zboare, să crească, să aibă posibilitatea să se transforme în faptă. Credeți în lucrurile care vă fac sufletul să tresară de drag și emoție. În visuri și dorințe. Nu renunțați la ceva ce vă doriți, doar de frica eșecului. Acela e eșecul, renunțarea.