… și să îți asumi asta.
În teorie lucrurile sună atât de banal, poate chiar patetic, viața e despre a o trăi, zi după zi, de ce să te preocupe să fii conștient de propria ta conștiință, într-o lume în care pare să primeze un fel de luptă între fiare sălbatice unde cei mari îi înghit de-a dreptul pe cei mici?! O luptă pentru supraviețuire unde unii sunt în ring, alții comentează de pe margine. Unii câștigă, alții pierd, rolurile se mai schimbă, dar drumul duce în aceeași direcție.
Conștiința mea e îngerul meu păzitor. Mă obligă să fiu onestă cu mine însămi. Și cu ceilalți, deopotrivă. Nu e ușor. Nici pentru mine, nici pentru ceilalți. Mi s-a spus într-o seară, de curând – Loredana, tu ai un simț al nedreptății extrem de acut. Mi s-a părut a fi un compliment și știu că e, dar în același timp e și o povară. Pentru că puține lucruri mă dor pe atât de tare pe cât mă doare nedreptatea. Și pe cea pe care o provoc eu altora și cea pe care mi-o provoacă alții. Și modul în care reacționez la ceea ce simt a fi nedreptate, se întoarce adeseori împotriva mea, făcându-mă să simt nevoia de apărare.
Poate că mi s-a întâmplat de atât de multe ori, am crescut luptând împotriva nedreptății, încât, instinctiv, am dezvoltat un sistem de apărare care poate părea o armură de răceală, de duritate uneori, de distanță aparent nejustificată, de autoritate neînțeleasă, de luptă încrâncenată, de… multe. E greu, adeseori, să transmit exact ceea ce simt. Să las pe ceilalți să vadă exact ce impact are asupra mea ceea ce mi se spune, ceea ce mi se face, ceea ce trăiesc.
Poate că e o teamă care nu are mereu justificare. Poate că e o sensibilitate acută, o vulnerabilitate. Sensibilitatea extremă pe care o am în privința relațiilor cu oamenii e catalogată cel mai adesea ca un mare defect. Și într-o măsură, poate că e. Însă, de fapt, cred că e și ceea ce mă diferențiază, ceea ce mă face atât de atentă la nevoile din jur, ceea ce mă ajută să ies din tipar, dincolo de zona de confort și să mă străduiesc să fac lucruri.
Mă străduiesc să nu nedreptățesc pe nimeni. Nu-mi iese mereu, nu văd mereu printr-o oglindă clară, ci prin cea trecută prin filtrul propriilor emoții și trăiri. Deformatoare, da. Dar mă străduiesc. Să fiu om onest, corect. Cu mine și cu alții. Mai presus de orice, mă străduiesc să nu nedreptățesc.
Nu știu cine sunt. Încerc să aflu, pas cu pas. Nu mă mulțumesc cu jumătăți de răspuns. Cu jumătăți de rezolvări ale conflictelor interioare. Cu jumătăți de viață. Vreau să știu, să înțeleg, să accept. Nu vine ușor nici o acceptare. Nu-i nimic de la sine. Dar cred despre mine că sunt conștientă de propria mea conștiință și acesta e motorul care mă poartă spre înainte. Și atunci, chiar dacă nu știu mereu cine și de ce, continui să merg.
