Mi s-a spus asta de curând. Deh, pun multe întrebări, mereu îmi pare că răspunsurile nu-s pe măsura nevoii mele de-a afla, de-a înțelege, de-a mă împăca. Pentru că meriți. Dar toți merităm. Să fim apreciați, să ni se recunoască meritele, să ni se confirme valoarea, să fim iubiți.
Da, cred că nevoia de iubire e primordială în drumul acesta prin viață. Că nimic, dar absolut nimic din ceea ce suntem, ceea ce putem face, ceea ce avem în noi, ceea ce dăm mai departe, nu poate funcționa dacă ne simțim privați de iubire. Copii fiind, merităm să fim iubiți de părinți. Să nu fim abandonați. Să creștem curgându-ne în vene siguranța și încredere și stabilitate. Ca să putem fi oameni mari întregi. Altfel, ne transformăm în oameni dizabili emoțional, luptând o viață întreagă să găsim un echilibru pe care nu-l cunoaștem, nu-l înțelegem, dar ne e necesar.
Mă uit la mine, am 35 de ani. Uff, aproape 36, dar încă mi-e greu să privesc cifra aceasta în față. Am 35 de ani și simt că viața mea e acum o căutare mai mult decât mi-a fost în toți anii de până acum. Ești pe drumul devenirii tale, mi s-a zis. Așa o fi, dar zău că e un drum lung și strașnic de întortocheat. Știu și recunosc că mi-s anii de maturitate de continuă și obositoare căutare. Neîmpăcare cu mine însămi, cu copilul care-am fost, cu omul mare care-am ajuns.
Pentru că merit. Pentru că sunt specială, mi se tot spune asta. Că port în mine o neîmpăcare care mă obligă să cresc, care mi-e necesară, că drumul meu nu e unul banal, că sunt într-un proces de transformare și… deși trăiesc într-un iad, nu trebuie să deznădăjduiesc. Desigur, sună romantic și idealist și-mi pune balsam pe-o rană parcă mereu deschisă. Dar în același timp și e sare pe aceeași rană, e neputința de-a mă ridica, cel mai adesea, cel puțin nu ușor, fără să mă dezintegrez, deasupra mocirlei fricilor și victimizării și sentimentului că n-are sens.
Îmi tot zic în ultima vreme că toate aceste coji de nucă pe care calc cu tălpile goale, trebuie să aibă sens. Că trebuie să ducă acest drum undeva. Dar oare chiar duce undeva anume înspre rezolvarea atâtor căutări sau toate drumurile duc înspre aceeași direcție, spre nicăieri?
3 comments
Şi după rezolvare… ce? Ce mai e de făcut după ce totul e clar?
Atîta vreme cît cauţi ai un scop. Cînd ai încetat devii inutil.
Aşadar continuă să cauţi, să întrebi, să vrei! :-* >:D<
Pfuai. Concis, esența, în două rânduri. Ai dreptate, desigur. Căutarea e esența, drumul e, nu ținta. Dar… cred că n-ar fi posibil să fie totul clar. Se limpezește una, apare alta, așa o fi firesc. Și atunci, de fapt, ce îmi doresc? Să îmi doresc să merg mai departe. Să am destulă încredere și determinare să înțeleg că drumul are sens. Că tare-mi vine s-o tai pe scurtătură, adesea. Chiar dacă scurtătura aia e direct un hău.
Sensul e doar în mintea noastră, atît. Universul doar… există. Noi sîntem cei care avem nevoie de confirmări, din oarece motive. Ce bine-ar fi de ne-am putea bucura de fiecare clipă în loc s-o analizăm şi să le programăm pe cele viitoare. 😉
Cred c-am mîncat prea multe dulciuri în seara asta, îmi dă siropu’ pe dinafară. :))
Comments are closed.