De profesie… om.

Frântură de conversație, zilele trecute:

– Loredana, sper că ai luat o decizie și ai făcut pași în direcția de care discutam…
– Păi… nu pot să zic nici măcar că stau pe loc ci că… simt că fac niște pași înapoi?!
– Ahh, e foarte bine, înseamnă că faci pași înapoi, ca să poți să-ți iei avânt!

Păi da, poate să însemne orice. Și că stau pe loc, și că dau înapoi, și că aștept un moment pentru saltul acela în gol. Ahh, stai, sunt în cădere liberă de ceva vreme, nu mai e despre salt vorba. Mda, măcar asta-mi rămâne și mi-e destul de clar, nu mi-e frică să mă arunc în gol. Mai degrabă dezvolt pe undeva prin colțuri de minte care se tot lățesc în mine, o frică de-a mă așeza, de-a ateriza pe undeva, fără să fiu sigură că-i teren solid pe-acolo. Dar de sărit, o cam fac. Anul acesta-i destul de exemplificativ în această privință. Atâtea căderi și ridicări, atâtea decizii și renunțări, atâtea valuri. Da, de-alea năucitoare, cum altfel?!

Lumea mea e una de căutări, așa-i. Ce caut, adesea nici eu nu știu. Dar caut și rătăcesc. Sunt destul de întunecate locurile prin care mă duc, sunt destul de dureroase, pare că nu există cale simplă și liniară de-a găsi… ceva. Care să conteze, să aibă sens, semnificație. Pentru mine, pentru ceea ce sunt, ceea ce am nevoie să fiu. Nu pentru alții. Nu pentru cum ar vrea alții să fiu. Pentru mine. Ca zilele mele să aibă sens și să fie sensul meu, nu al altora. Ca eu să fiu bine cu mine. Să mă văd printr-o oglindă onestă și nedeformatoare. Nici mai bună, nici mai rea decât sunt. Ci autentică. Ca să pot îmbunătăți, ca să mă pot bucura de ceea ce sunt.

Asta sunt. Vorbesc despre mine căutările mele. Și căderile. Și nevoia de zbor. Și greșelile pe care le fac. Și nesiguranțele. Și modul în care aleg să cred în unele lucruri fără să mă îndoiesc, iar în altele nu pot să cred chiar dacă rațional n-am motive. Vorbesc despre mine deciziile pe care le iau. Greu sau ușor. Cele care-mi iau ani de zile, cele în care mă arunc fără să stau pe gânduri. Și modul în care am nevoie de oameni. Vorbește despre mine loialitatea în care cred, cea pe care simt s-o arăt oamenilor dragi. Și încăpățânarea și negativismul și modul în care nu renunț atunci când trebuie. Vorbesc despre mine toate acestea și încă multele altele, nu toate bune, dar, hei, sunt de profesie… om. Doar om. Mereu căutând și sperând că sunt capabilă să îmbunătățesc.

De luni dimineața, așa, tot încâlcite, că nici nu mai știu cum e să fie banal și fără întrebări.