Moartea e singura certitudine a vieții!

by loredana
9 comments

”Viața e o insulă mică, clădită pe oceanul nemărginit al morții. O insulă clădită din apă, din pământ, din trup omenesc și din lacrimă; și simți intens cât de vitejesc și zadarnic este chinul omului.” – scrie în Jurnal de călătorie al lui Nikos Kazantzakis, carte pe care o citesc acum.

Nu scriem despre moarte, nu vorbim despre moarte. Ne sperie, e firesc. Nu ne-o dorim. Cum zice Steve Jobs, nici măcar cei care cred că vor ajunge în rai, nu vor să moară ca să ajungă acolo. Viața e ceea ce ne dorim, chiar și atunci când suntem deznădăjduiți, când simțim (sau credem că simțim) că moartea ar fi eliberare, când o chemăm, când ne reclamăm dreptul de-a decide dacă ne mai trezim dimineața sau nu. De fapt, viață ne dorim. Până-n străfunduri, viață ne dorim. Viață mai ușoară, viață mai senină, viață mai… viață. Viață vie. Nu moarte.

Și totuși, nu respirăm cu nesaț viața, pentru că nu suntem conștienți de moartea care ne însoțește fiecare pas. Nu ne trăim zilele ca și cum am înțelege că fiecare poate fi ultima. Luăm în râs moartea, ne tragem cu ea de șireturi, o privim cu detașare atunci când nu se petrece în apropierea noastră și avem impresia că noi decidem, că alegem, că suntem stăpâni. Nu suntem. Suntem atât de vremelnici și de fragili și expuși unei mâini nevăzute. A lui Dumnezeu, a destinului, a nenorocului, a nu știu cui. Dar ce-i clar e că nu ne aparțin nouă frâiele.

Și moartea vine. Firesc, în ritmul ei. N-o înțelegem și n-o acceptăm. Indiferent de momentul în care vine, aduce durere. Și dacă moare un copil, și dacă moare un bătrân. Moartea e tristețe. Și mai ales, e neputință. Neputința noastră, a celor vii, de-a ne împotrivi, sau măcar de-a înțelege. Și tot firesc, pentru că nu o putem înțelege, ajungem să ne împăcăm cu ea. Inutil, zadarnic, e orice altceva.

Am asistat, datorită tehnologiei, live la o ceremonie de înmormântare desfășurată la mii de kilometri depărtare. Deși eram în fața calculatorului, a fost ca și cum aș fi putut simți aerul greu, împovărat, al vieții rămasă în urma morții. Mi-au ajuns până în străfunduri, cutremurându-mă, vocile celor care vorbeau despre cel care a plecat… într-o lume mai bună, acolo, unde-i lumină și liniște și senin, așa cum se speră. Fără a exista vreo certitudine, această credință, speranța într-o veșnicie de odihnă, e ceea ce face trecerea în moarte mai suportabilă pentru cei rămași?! Mi-a fost furtunos și copleșitor și sentimentul de neputință, de clară neputință de-a înțelege nici viața, nici moartea, mi-a sfredelit în suflet.

Și n-a fost paharul meu cu moarte, n-a fost frângerea lumii mele și totuși, doare durerea cuiva apropiat și mai ales doare să nu-i poți lua din durerea proprie. Și-a fost durere multă, dar și o resemnare și-un fel de împăcare a celor rămași, mângâiați cumva de faptul că cel plecat trăise o viață lungă de dragoste și drag de oameni. Și atunci, cred că lecția e (și) despre viață, despre drag de viață și de oameni și de tot ce ne e dat să trăim, de prețuire și apreciere. A clipei. Că e tot ce avem.

Tare mi-aș dori să pot învăța această lecție. Să înțeleg că n-am nici o certitudine, că nici nu trebuie să am, că trebuie doar să trăiesc. Val vârtej, așa cum îmi iese. Dar să trăiesc. Că moartea e singura certitudine a vieții, de fapt.

0

S-ar putea să-ți placă și

9 comments

Drugwash 20 septembrie 2016 - 13:05

De mult nu mai trag cu praştia-n vrăbii,
De mult nu mai merg la nici o-ngropare…

Importanţa morţii e exacerbată de către cei ce profită de pe urma ei. În realitate e un lucru firesc şi necesar pentru bunul mers al Universului.
Ameninţarea cu moartea (şi cu chinurile iadului) e un şantaj pueril la care doar fraierii pun botu’. Da-s aşa de mulţi, din păcate, încît domnia terorii funcţionează fără cusur. Odată scăpat, prin voinţă, de teama de moarte, devii invincibil. 😉
Nu ştiu tu ce mai citeşti zilele astea, dar mie mi-ar plăcea să-ţi citesc zîmbetul acela inconfundabil, cît mai des. >:D<

0
Reply
Loredana 20 septembrie 2016 - 21:35

Ahh, că prea-i ceva dulce pe-acolo pe la tine, măi!

0
Reply
Drugwash 20 septembrie 2016 - 22:22

Să fie strugurii din vie, sau vreun pui de diabet? 😀
Sau poate e indiferenţa (ori acceptarea din oficiu) faţă de fiecare clipă ce urmează. 😉

0
Reply
Maria 21 septembrie 2016 - 10:05

Trecand peste genialitatea afirmatiei „amenintarea e un santaj” (si pisica e un caine!), ma gandesc ca deseori in dorinta de-a mangaia oferim o doza dubla de somnifere – hai dormi mai departe, in felul asta o sa scapi de nelinisti si…de viata in general…
Teama de moarte nu exista pentru cei care nu s-au trezit inca la viata. Altfel, gandul mortii, amintirea mortii, sunt necesare tocmai ca sa nu traiesti adormit, inconstient si iresponsabil. Ma amuza maxim cei care nu cred in iad/rai, nu cred de fapt in nimic, moartea e o disparitie, viata devine si ea un act golit de sens (ai venit la viata ca sa dispari?!!!) – totul cade in derizoriu, asta da realizare!!!

0
Reply
Loredana 22 septembrie 2016 - 18:47

Maria, acest trezit la viață, despre care vorbești, ce înseamnă?
Uite, eu nu cred nici în rai, nici în iad. Nici nu știu dacă cred sau nu în ceva, tot încerc să aflu. Înseamnă că… viața e un act golit de sens, că ar avea sens doar dacă aș crede că ceea ce urmează după moarte e mai valoros, mai important, mai…?
Știi ce cred eu? Că fiecare dintre noi avem propriul drum și propriile căutări. Cu sens sau fără. Sortite eșecului sau nu. Dar SUNT ALE NOASTRE, strict personale. Și eu, cu siguranță, n-am să ajung să cred că… orice, doar pentru că mi-o spun alții, pentru că încearcă alții să-mi imprime în suflet, în minte, propriile lor credințe, crezuri, etc.
Nu funcționează așa.
🙂

0
Reply
Cecilia Roxana 22 septembrie 2016 - 13:31

citindu-te, imi amintesc de ce te-am cautat in urma cu aproape 2 ani (dincolo de motivul pe care, ah, cum mi l-ai adus la lumina parca din primul moment): parca ma citesc pe mine. in onestitatea ta, atata cat o poti duce, ma regasesc eu in urma cu ani si uneori si acum.
mi-a venit in gand un verset: Isus plangea. poti cauta de ce..e in foarte mare legatura cu ce ai scris pe blog.
ioan 11:35
te imbratisez

0
Reply
Loredana 22 septembrie 2016 - 18:49

Draga de tine, ce pot să zic? Că îmi rămâne doar… să dau cu capul, sau cu sufletul, cât o fi nevoie și că drumul o să mă ducă, acolo unde… trebuie? Cu atât mai mult, dacă e așa cum crezi tu, și nu depinde doar de mine… o să se întâmple ce trebuie, în ritmul care trebuie, nu? 🙂
Și eu… eu rătăcesc. Bine că pot?!

0
Reply
Maria 23 septembrie 2016 - 00:12

Culmea e ca deja esti „indoctrinata”! Nu te supara pe mine, realmente ma amuza felul in care functioneaza „logica” unora – daca tu crezi ca dispari cand mori, care e sensul vietii traite?! Deci dispari – ce importanta mai are ce-ai facut sau nu ai facut, daca dispari pur si simplu?! Ca lasi un copil in urma care o sa dispara si el?! Asta cu „propriul drum si propriile cautari” e indoctrinare, iti dai seama? N o sa crezi orice doar ptca ti-o spun altii – si atunci ce-ai sa crezi?! De fapt altii ti-au spus sa nu crezi in ce zic unii si tu i-ai crezut! Ce inseamna strict personal?! Ce ai tu care sa nu-ti fi fost dat?! Fizic totul ti-a fost dat, mintea la fel, ai cultivat-o tot cu ce ti s-a dat (tu crezi ca alegi, dar de fapt si alegerea ta ti se da, nu poti sa alegi ce nu exista!), copilul l-ai facut fiindca ti s-a dat ceva, altfel, singura, nu-l puteai face! E al tau aerul pe care-l respiri? Apa cu care te speli, pe care o bei?! Ce e strict personal?! Limba in care gandesti, te exprimi, formulezi?! Eu sunt relaxata cand iti scriu, sper sa fie destula relaxare si la tine ca sa nu-mi rastalmacesti totul, se intampla foarte des! Invit fix la analiza si gandire, nu la imitare! Dar voi imitati aceeasi poveste, revolta! Si inca revolta fara argumente, in afara logicii! Voi, adica generatia ta. Va iubesc, de asta si sunt relaxata, dar spun si eu ce gandesc, e deranjant?!!

0
Reply
Loredana 23 septembrie 2016 - 07:41

Nu, nu e deranjant, cred că fiecare poate să spună ce crede, simte etc, cu condiția de-a nu încerca să-l convingă și pe altul de ideile, părerile lui…
Nu știu dacă sunt sau nu îndocrinată în ceva. Cred sincer că nu știu care-i calea, atât. Știu despre ce vorbesc. Nu e influența nici a unora, nici a altora, ci o lipsă care există în mine. Tu nu ai cum să tragi o concluzie și să spui – Loredana, ești îndocrinată! – pentru că nu știi ce simt. Și dacă observi, nu vorbesc prea mult aici despre latura asta. Așa că orice concluzie nu e destul de relevantă să poți să ai o părere clară, reală.
Strict personal e modul în care reușesc eu singură să mă raportez la toate. Cum reușesc – sau nu – să înțeleg eu toate cele despre care spui. Pe care nu le contest, chiar deloc. Dimpotrivă, căutările mele nu sunt împotriva a ceea ce înșiri… dar nu voi dezvolta aici. Nu doresc nici să conving, nici să explic, nici să schimb ce cred alții.

0
Reply

Lasă un comentariu