De viață…

Aseară am plecat de la birou după ora 19, deși programul mi-era mai scurt… casa goală unde trebuia să ajung nu mă îmbia deloc, Puștiul, de la bunici, îmi spusese – lasă-mă, mami, pictez – și nu găseam nici un sens în a face… orice. După vreo zece ore de stat cu ochii pe monitor, cu mâinile pe tastatură și cu mintea pe internet, mi-am zis că ar trebui să-mi propun ca măcar o seară, acasă, să nu mai pornesc deloc calculatorul… Nu-i un lucru ușor, să știți! Da, o recunosc fără nici o urmă de mândrie, mare parte din viața mea e în virtual, că e vorba de muncă sau nu, de blog, facebook&co, serile mele târzii cam asta înseamnă, stat în fața calculatorului, cu folos sau nu.
O vreme am analizat alternative… televizorul ieșea din discuție, sunt vreo doi ani de când nu-l mai folosesc (dacă nu l-aș fi schimbat cu pc-ul, poate că ar fi fost o realizare, așa, am făcut doar un schimb). Singură, voi merge la teatru, știam că e vremea unui program special, de seară târzie. Plouă, mi-am zis, piesa urma să se țină afară, n-o să fie bine. N-am mers. Voi scoate mașina de cusut din cutie și voi ajusta rochia care așteaptă de mult să fac acest lucru. E seară, voi deranja vecinii, mi-am zis. N-am făcut-o. Voi citi ultima dintre cele trei cărți împrumutate de la bibliotecă. Cartea a rămas nedeschisă pe marginea patului.
M-am întins pe pat, în schimb, am închis ochii și i-am dat voie sufletului să-și facă numărul. Să simtă. Toate tăcerile adunate-n mine în ultimele zile. Tăceri care mă dor cumplit dar cărora, totuși, nu pot, nu știu să le pun capăt, pentru că-mi simt vorbele sugrumate undeva-n coșul pieptului. Și știu că-s tăceri care îndepărtează, știu că nu e bine, știu că mă afund, dar…
Apoi i-am scris Puștiului în jurnalul pe care-l abandonasem de ceva vreme. Și-am vorbit cu el, acolo, cu creionul alergând pe hârtie – ahh, cum se pierde îndemânarea de-a scrie de mână – așa cum aș vorbi cu un om mare, un prieten. De-o fi să vrea, când o crește, mă va găsi printre paginile acelui caiet exact așa cum sunt, fără măști sau spoieli menite să mă schimbe în ceva mai bun decât sunt…
E incredibil cât pot să însemne câteva ore libere departe de virtual. Cât de altfel se contorizează timpul. Cu atât mai mult cu cât ploaia măruntă și rece nu îndemna la altceva decât la stat în casă. Totuși, târziu, pentru că zbuciumul din mine era departe de-a se fi liniștit, mi-am pus tenișii în picioare, mi-am înfundat căștile în urechi – mai întâi, în playlist a fost Iris, vechii Iriși, apoi m-am oprit, obsesiv la o piesă, una pe care-o ascultasem de mii de ori deja, Suflet gol, a Mădălinei Manole – mi-am luat bicicleta și-am pornit să pedalez pe străzile pustii ale orașului. Baia Mare, seara, când simt nevoia să pedalez mult, mi se pare cumplit de mic, de limitat – așa cum și e, de fapt – și-ntr-o oră-i străbat, în lung și-n lat, toate arterele principale… nu prea ai unde să pedalezi pe distanțe lungi pe-aici…
Nu-mi place să pedalez prin ploaie, nu-mi place să-mi țin bicicleta în ploaie dar aseară nu m-am mai gândit la aceste aspecte. Aveam nevoie ca oboseala fizică să-mi epuizeze și sufletul. Stropii reci de ploaie se amestecau cu lacrimile calde de pe obraji – nu, nu mă certați, lacrimile mereu ajută! – pantalonii uzi mi se lipeau de picioare, pedalam din inerție, că tare-aș fi vrut să mă întind pe jos și ploaia să mă facă una cu pământul… și prin minte-mi treceau gânduri val vârtej – da, tu gândești prea mult, mereu mi se spune – și-mi ziceam… gata, scutură-te, revino-ți, nu ai motive să fii în starea asta, ce probleme ai tu? și eu ziceam, și eu auzeam și ca un orb nu vedeam și ca un surd nu auzeam…
Dar mă străduiam, credeți-mă, chiar mă străduiam să rup jugul acela al sentimentului de zădărnicie, de inutilitate, căutam să mă agăț de o urmă de entuziasm, de motivație, dar viața, ce credeți, de ce să-mi cânte ea în strună și să așeze frumos lucrurile, de ce să nu-mi pună și mai mult piedici, că doar o poate face… și nu degeaba or fi existând legile alea, ale lui Murphy, de ce să nu primești o palmă în plus dacă e posibil, ia întoarce tu frumos și celălalt obraz sau, știi ce, mai bine predă-te cu totul și primește resemnat îmbrățișarea autentică a amărăciunii. Mda, când credeam că pedalatul prin ploaie și jonglatul printre gânduri năvalnice mi-e suficient, brațele dorurilor nealinate m-au înlănțuit strâns, acolo, pe marginea unui drum de-oraș, strâns ca-n ultima îmbrățișare a lumii, vroind să-mi insufle încredere, reușind tocmai contrariul. Și mi-am simțit sufletul îngenunchiat sub povara tristeții, lacrimile, în spatele ochilor strânși, au tâșnit pe dinăuntru. Am rămas mută, cu vorbele sugrumate-n piept, cu mâinile încleștate pe ghidonul bicicletei.
…….
Însă în minte aveam răspuns la întrebarea – reproș care se tot zbătuse-n mine – ce faci, de ce-ți irosești orele, zilele, pierzându-te, în loc să faci ceva util? De fapt, e doar felul meu de-a mi le trăi… (și totuși, mereu căutăm să fim altfel decât suntem)