Haotice (4)

e frumos să te bucuri, e greu să te doară, dar… cred că cel mai trist e să fii indiferent, să nu treacă nimic de impansibilitatea rece care-și face loc în suflet…
știu, e firesc, timpul netezește asperitățile și vindecă, dar mi se pare trist că azi devine indiferent ceea ce ieri conta enorm de mult… oare e ceea ce ne salvează? sau ne afundă?
mă întreb dacă reușim cu adevărat să învățăm ceva din drumurile vieții noastre… am sentimentul că, adeseori, doar rătăcim prin viață și ne trezim târziu supărați pe ce-am pierdut…
clădim, clădim, doar ca să ne dăm seama că ne sunt efemere construcțiile, sufletești, emoționale… ne amăgim că suntem zei când, de fapt, slăbiciunile sunt cele care ne conduc…
nu pot să nu mă simt defectă văzând seninătatea cu care reușesc – parcă fără a face vreun efort – să treacă unii oameni prin viață, încrederea neștirbită în rost… într-un rost al vieții…
încotro să o apuc, să m-ascund de mine?