De vorbă. Cu mine.

Apăi da, când cineva vorbește frumos despre mine, stau năucă în fața oglinzii, mă uit la mine, fantastic de scrutător și… mă caut. Zău că mi-e greu să găsesc eu în mine ceea ce reușesc alții să găsească. Ok, am momente când mi-e bine cu mine și mai că m-aș lua de mână și-aș pleca în lume, dar, cum bine știți, cel mai adesea aș da cu mine de pământ, să mă fac bucățele, preferabil mici, mici, și-apoi s-o iau de la capăt, să reconstruiesc și rezultatul să fie unul peticit și cu lipsuri, inevitabil, dar măcar unul mai rezistent la șocuri, mai puțin sensibil, mai puțin nepotrivit chiar și cu aerul dimprejur.
Însă, sunt doar ceea ce pot să fiu, nu-i așa, și, oricât m-aș zbate-n propria-mi încorsetare, mult nu pot să mă întind dincolo de limitele, poate, firești, ale vieții. Că poate-s ca și pasărea care se vrea liberă din colivie dar căreia îi e frică totuși să zboare dincolo de barierele invizibile ale limitărilor psihice. Dar, bine, eu tot mă zbat și cred și sper.
Apăi da, nu știu nici complimentele să le primesc prea firesc, fără să despic firu-n mii de părți și să întreb și să mă întreb. Că dacă, că de ce, că sigur, că eu, că pentru mine, că etc. Dar gata, măcar acum, tac. Și mă bucur. Și mulțumesc.
Ia uitați-vă cum le mai zice fata asta faină de la București:

De vorbă cu Loredana, fata cu sufletul mare din Baia Mare!

 No, că-i fain? 🙂