Am văzut, în seara asta, filmul ăsta, Dead Poets Society. Mi-a plăcut mult chiar dacă ideea e una veche de când lumea. Carpe diem. Trăieşte clipa. (” oare nu au aşteptat ei până a fost prea târziu să facă din vieţile lor măcar o frântură din ceea ce ar fi fost capabili? „- zice, undeva la început, în film ).
E vorba, în el, despre nonconformism, despre îndrăzneală, despre inocenţă şi despre asumarea dreptului de-a privi şi percepe lumea din propriul punct de vedere.
Robin Williams are o interpretare reuşită în rolul profesorului Keating, tare se mai pricepe omul ăsta să transmită stări, emoţii. Robert Sean Leonard, interpretul lui Neil, are ceva seducător în priviri iar timiditatea lui Todd, rol jucat de Ethan Hawke, e de-a dreptul încântătoare.
” Că teatrul vieţii continuă şi tu poţi avea replica ta… „. E adevărat, toţi suntem actori pe scena asta fragilă a vieţii, fiecare dintre noi avem, la un moment dat, rolul principal într-o piesă, toţi ne aflăm la începuturi de drum. Şi toţi ne străduim să ne învăţam propriile lecţii de viaţă. Şi n-ar trebui să ne fie greu, nu-i aşa? Avem, oriunde ne învârtim, mereu în preajmă, îndemnuri – fă aşa, sau nu, fă aşa, mergi pe drumul ăla, alege aşa, etc. Oameni, cărţi, filme, muzică, şcoală… toate ne dau lecţii de viaţă, toate vor să ne înveţe cum să trăim. Dar mă întreb dacă suntem capabili să le învăţăm aşa. Dacă am fi, ar însemna că drumurile noastre prin viaţă ar trebui să fie perfect trasate, fără nici o curbă, fără nici o denivelare. Dar cred că nu ne putem învăţa lecţiile decât trăindu-le. Fiecare pe pielea noastră.
0
Articol anterior
7 comments
Ai uitat să menţionezi ce era mai important: reclamele! Reclamele de la TV, reclamele de la radio, reclamele de pe marginea străzii, de pe blocuri, din parcuri, băgate în cutia poştală sau aruncate pe covoraşul de la uşă, reclamele de pe fiecare pagină de Internet care sufocă acel mic pătrăţel care reprezintă, de fapt, unicul conţinut care te interesează…
Toate reclamele astea ne spun „ia asta că e cea mai bună”, „du-te acolo că e alegerea perfectă”, „fă aşa că e cel mai bine”… Seamănă izbitor de tare cu acele odioase „indicaţii preţioase” dintr-un trecut pe care din ce în ce mai puţini şi-l amintesc iar cei tineri nici măcar nu-l pot recunoaşte.
Filmul, l-am văzut de mult şi va trebui să-l revăd, fiindcă… ştii tu… memoria mea e scurtă. Însă nu mă îndoiesc de talentul actoricesc al lui Robin Williams, care se află de mult printre actorii mei preferaţi. Dacă nu l-ai văzut, îţi recomand „What dreams may come” tot cu el, deşi bănuiala mea e că l-ai văzut deja. 😉
Cît despre subiectul filmului menţionat de tine – „nonconformism, îndrăzneală, inocenţă, asumarea dreptului de-a privi şi percepe lumea din propriul punct de vedere” – cred că descrie destul de bine stilul meu de viaţă. Desigur, cu avantajele şi dezavantale sale. Aşa cum spui şi tu: „Fiecare pe pielea noastră”…
Ştiu. Le-am enumerat pe alea care mi s-au părut, atunci, mai stringente. Unele le putem evita, ignorându-le, cu altele e mai greu.
Repet, la tine cred că libertatea aia e într-o doză mai mare. La alţii, e mai mult aparentă. Urmările, fiecare cu ale lui, n-ai ce-i face.
Da, am văzut, chiar de curând, şi filmul ăla…
Un alt rol interesant al lui Williams este „The Final Cut”.
Mulţumesc. Mâine seară o să-l văd.
🙂
[…] stropi de suflet, octocat, alex, melly, androxa, vizualw, oana clara, pegas motorizat, loredana, cella, diverse, napocel, pisicaru, phozone, costin, tu1074, bineînţeles că şi pe Marian […]
Am vazut si eu filmul acum ani buni si, la fel, am ramas impresionata chiar daca ideea din film nu e una noua. Dar mi-a placut atat coloana sonora cat si personajele.
Da, sunt unele filme care au ceva, un aer special, aparte. E unul dintre ele, e clar. Şi tot despre sentimente ne învaţă.