Un alt ianuarie. Altă zi de naştere.

Aveam 9 ani. Era luna martie. Ziua de naştere a fratelui meu. Împlinea 10 ani. Petrecere mare, cea mai mare de până atunci în familia noastră. Mătuşi, unchi, verişori, prieteni, mulţi musafiri, multă agitaţie, veselie şi… multe cadouri. Fratele meu, fericit, în centrul atenţiei. Doar împlinea o vârstă atât de specială, 10 ani. Luni în şir auzisem vorbindu-se despre asta, mi se întipărise atât de puternic în minte ideea că, ziua în care împlineşti 10 ani e deosebită, că e un prag, e… după ce-ai împlinit 10 ani, eşti mare.
Petrecerea mă obosea, atenţia exclusivă asupra fratelui meu mă supăra, mă simţeam dată la o parte. Şi, de fapt, aşa şi era. Eu eram doar un accesoriu acolo. Nimeni nu mă vedea, nimeni nu se întreba cum mă simt. La un moment dat ei, toţi ceilalţi copii, desfăceau cadourile lui, ale fratelui meu. Eu plângeam într-un colţ. Mama, iritată, mă întreba de ce sunt bosumflată. I-am zis că-mi doresc şi eu o petrecere, să fiu şi eu în centrul atenţiei. Răspunsul ei ” lasă, anul viitor împlineşti şi tu 10 ani, o să ai şi tu petrecerea ta ” m-a liniştit complet şi m-a umplut de speranţă.
Anul a trecut… petrecere n-am mai avut, nici atunci, în ianuarie, când împlinisem 10 ani, nici în anii ce-au urmat. Luna ianuarie era o lună prea grea pentru a-şi putea permite o astfel de cheltuială ” inutilă „. După ani, i-am înţeles dar atunci eram doar un suflet de copil ce tânjea după atenţie, după afecţiune… măcar de ziua de naştere. O lipsă de afecţiune şi de atentie care m-a urmărit mereu… şi mă urmăreşte încă, da. La fiecare început de ianuarie speram… speram că urmează o zi de naştere sărbătorită cu o petrecere. An dupa an, dezamăgită, cu sufletul tot mai trist, mă împăcam cu gândul că nu a fost să fie. Aniversarea de 18 ani a însemnat o prăjitura acasă şi o porţie de cartofi prăjiţi şi un hamburger într-un fast food alături de o prietenă. Şi o după amiază închisă în cameră, cu manualele în faţă, cu o carte ascunsă printre manuale, cu lacrimi în ochi şi cu sufletul departe. Mult dincolo de orizontul pe care-l vedeam zi de zi de la fereastra camerei mici care ne ţinea loc şi de dormitor, şi de cameră de joacă, şi de loc de studiu, mie şi fraţilor mei.
Prima petrecere adevarată. Un alt ianuarie. O cu totul altă viaţă. Viaţă de student, anul doi. Împlineam 21 de ani. O petrecere plănuită mult timp. Visată, şi mai mult. O cameră de cămin golită de mobilier, o instalaţie de sunet improvizată, o petrecere organizată, mână de la mână, de-un grup de studenţi tineri şi plini de viaţă. De chef de viaţă. Muzică, dans, băutură şi multă, multă voie bună. O bulgăreală în zăpada din faţa căminului, proaspăt aşezată, albă şi multă, multă… cum n-a mai fost de-atunci. Şi râsete. Şi glume deocheate. Copii frumoşi şi nebuni. Eu, fericită ca niciodată, în centrul atenţiei, în mijlocul celor apropiaţi, al amicilor, al colegilor… sau, pur şi simplu, a celorlalţi studenţi din cămin, atraşi inevitabil de gustul distracţiei. Cadourile… cele mai frumoase… vorbe sincere, zâmbete şi îmbrăţişări ale oamenilor dragi. Lumină în priviri. O noapte albă, în toate sensurile. O noapte frumoasă. O zi de naştere de neuitat. Ca o răzbunare.
Au mai trecut ani de-atunci. Şi fiecare ianuarie vine împreună cu ziua mea de naştere. Au urmat multe petreceri. Mai mici sau mai mari. Organizate, de obicei, de alţii pentru mine. Petreceri reuşite sau mai puţin reuşite. Au fost oameni dragi alături de mine. Oameni care mi-au umplut sufletul de viaţă. Oameni care au încercat, an de an, să-mi umple golurile din suflet. Să acopere lipsurile de afecţiune. N-au reuşit. Nu întotdeauna. Pentru că unele goluri, deşi ne amăgim, nu pot fi niciodată umplute. Rămân, pentru totdeauna. Şi în ultimii ani şi-au făcut simţită prezenţa tot mai acut.
Nu mi-a plăcut niciodată că e ziua mea în ianuarie. O fi, nemulţumirea asta neîmpăcată, din faptul că m-am născut la şapte luni, că, totul în mine, e primăvăratic. Niciodată nu mi-a plăcut faptul că ziua mea vine, repede, dupa toate sărbătorile de iarnă. Din toate motivele. La începutul anului bugetul e foarte la limită, nu e posibilitate de programare de vacanţă… apoi, iarna nu îmi place deloc. Mă limitează cumplit de tare, mă îngheaţă. Of. Pentru mine, zilele de naştere sunt tare importante. Mereu am simţit nevoia de-a le transforma în ceva deosebit.
2012. Iar ianuarie. O altă zi de naştere. Peste câteva zile, pe 14 ianuarie, împlinesc 31 de ani. E un an în care nu îmi doresc petreceri, nici muzică, nici voie bună. E un an în care n-am nici o dorinţă pentru că singurul lucru pe care mi l-aş dori cu adevărat n-are nici o şansă să se împlinească. Aşa că, după ce m-am zbătut o vreme chinuindu-mă să găsesc o cale care să mă facă, măcar un pic, să simt că poate fi ceva special, am hotărât să mă opresc, să mă lipesc de un perete, sperând să mă confund cu el şi să aştept să treacă. Voi face ceea ce am învăţat, mă voi izola, îi voi pune lanţuri sufletului, să n-o poată lua la goană, că e tare nărăvaş în momente de astea, şi o să fie bine. Şi-o să mai treacă un hop.