Declarație de neîncredere.

Simt, în seara asta, mai acut ca niciodată, cât de multă bătaie de cap îmi dă încrederea în sine, cea pe care am pierdut-o, nu știu exact când, nu știu exact unde sau cum. Dar care, clar, nu mai e, de mult timp.
Da, mereu mă străduiesc să păstrez aparențele, să las impresia unui om capabil, hotărât, stăpân pe el, fac tot ce pot ca atunci când mă implic în ceva lucrurile să meargă bine și toate nesiguranțele care mă chinuie pe mine să nu intervină în bunul mers al evenimentelor. Dar, cumva, prin habar n-am ce fisuri, ceea ce mă chinui eu să ascund, tot iese la iveală. Și-mi dă niște bătăi de cap incredibile. Și mă chinui să fac față durerilor în loc să-mi dau voie să simt bucuriile.
Nu mai vreau, chiar nu mai vreau să mă îndoiesc atât de mult de mine, de ceea ce pot, de tot ceea ce fac. Chiar nu mai vreau să simt atât de acut nevoia ca cei din jur să-mi dea asigurări, să mă convingă că sunt pe un drum bun, că pot, chiar nu mai vreau. Nesiguranțele astea care mă împovărează ajung să-mi fie cruce pe care n-o pot duce, se transformă în gesturi și vorbe și fapte pe care nu le doresc și care, inevitabil, îi îndepărtează pe oameni de mine. Nu mai vreau să mimez încrederea în sine, vreau să o am.
Vreau să mă scutur de toate nesiguranțele și de toate temerile care, pur și simplu, ciuntesc din orice bucurie a oricărui lucru pe care îl fac, din orice moment pe care-l trăiesc, din toate. Vreau să mă văd așa cum știu, cum îmi spun mereu că sunt, puternică. Capabilă. Mă uit la mine dinafară și văd că sunt un om capabil. Văd cum mă implic și cum dau tot ce pot în ceea ce fac atunci când sunt motivată, văd cum fac față tensiunilor și cum reușesc să gestionez situații grele. Văd că am capacitatea de-a face lucruri și de a le face bine. Și totuși, pe undeva, ceva nu e bine deloc. Sincer vă spun, simt că sunt un om bolnav de neîncredere în sine. Acută.
Mă trezesc dimineața, de prea multă vreme, cu un gol, cu un pustiu în suflet. Atunci când sunt animată de ceva, mă dau pe mine cu totul pentru că mi-e prea teamă că altfel lucrurile ar putea ieși greșit. Și pe urmă, când ajung la final, când trebuie să o iau de la capăt, nu reușesc să mai adun bucățelele din mine, nu le mai găsesc. Și îmi pun atât de multe întrebări, problematizez așa de mult încăt toată bucuria trăirii se duce pe apa sâmbetei.
Credeți că odată pierdută, încrederea în sine se poare recupera? Cum, cum anume? Trebuie să citesc manuale, să îmi însușesc metode, trebuie să fac ceva. Și chiar nu știu ce. Mă simt atât de apăsată, de împovărată de sentimentul ăsta de neîncredere, mi-e deja ca o a doua piele. Și vreau să mă debarasez de ea. Dar nu știu cum să fac. Ce să fac.