Declarație. De sinceritate.

Da, clar, am nevoie să fiu scuturată uneori. Nu știu cât de mult la propriu dar, la figurat, cu siguranță. Să mi se spună – hei, fato, mai uită-te în jur, nu ești numai tu pe lume și nici problemele tale nu sunt cele mai mari. Privește, nu doar te prefă că o faci!
Sincer, mă bucur că mai face, din când în când, cineva, așa ceva. Că mă obligă – dacă tot nu o fac de bunăvoie, dar, nu-i așa, mereu avem nevoie de ceva care să ne dea un imbold – să mă scutur un pic de ale mele, să îmi arunc privirea în jur, să VĂD, și doar apoi să mă întorc în ograda mea ca să mi le pot vedea pe ale mele din altă perspectivă. Da, așa e, am nevoie de momente de astea. Și chiar sunt recunoscătoare, deși nu mi-e chiar ușor să accept critici, că se mai întâmplă și așa.
Nu sunt un om egoist sau, cel puțin, asta îmi place să cred despre mine. Nu rămân indiferentă la problemele altora dar, din păcate, am momente, cam prea multe, da, când mă copleșesc excesiv ale mele și nu mai văd nimic în jur, nu mai percep lucrurile normal, nu mai reacționez așa cum aș face-o într-o situație mai… limpede. Asta nu îmi place, îmi dau seama că mă îndepărtează de oameni dar… nu e ca și cum aș putea face lucrurile altfel. Le-aș face, dacă aș știi cum.
Mi se spune că par prea revoltată pe viață. Poate că așa par, poate că așa și sunt, nu știu prea bine. Cert e că sunt supărată pe mine, în primul rând. Și apoi, pentru că mă simt împotmolită și nu văd în ce direcție m-aș putea îndrepta ca să schimb ceva, îmi vărs supărarea asupra lumii. Nu a oamenilor, ci a vieții. A ceea ce a rânduit ca lucrurile, în viața mea, să ia întorsăturile pe care le-a luat. Să simt că merg, tot coborând.
Da, tot repet faptul că trăim într-o lume anormală. Într-o anormalitate. Și sunt întrebată care ar fi lumea normală. Și dacă cred că în lumea aia eu aș fi fericită. M-am gândit mult azi la lucrurile astea și mi-am dat seama că mi-e imposibil să răspund. La prima întrebare, orice răspuns aș încerca să dau, dacă aș ține cont de măcar un strop de rațiune, m-aș simți obligată să răspund că nu există ceva care să definească, fără putință de îndoială, normalitatea. Ceea ce azi mi se pare normal, mâine se poate transforma în anormal, ce azi mie îmi pare anormal, poate părea altcuiva perfect normal. La cea de-a doua întrebare, mi-e și mai greu să răspund pentru că, credeți-mă, cuvântul fericire e pentru mine unul aproape tabu și mi-e destul de teamă să-l folosesc așa că, pur și simplu, prefer să-l evit. 
Poate că, de fapt, o lume normală ar fi… lumea în care, indiferent de mersul lucrurilor, eu aș fi altfel. Și da, probabil ajung așa la miezul problemei… problema nu e lumea, sunt eu. Eu cu mine. Și atunci, ce aștept dinafară? Nu știu dacă aștept ceva. Dar cred că mi-e mai ușor să dau vina și să caut răspunsurile în exterior decât înăuntru, în mine. Nu știu, poate nu mai sunt capabilă să găsesc ceva. Poate toată zbaterea asta e chiar inutilă. Poate, cine știe. Dar, clar, e tot ceea ce simt că pot să fac. Și nu mi-e destul și aș vrea să fie mai mult… să mă simt eu în stare de mai mult. Să ies de unde sunt. Să regăsesc încrederea aia pe care – cred – o aveam în mine, în faptul că pot. Privesc în urmă și mă văd altfel. Cutezătoare. Și acum, acum simt că a rămas doar teama, revolta – da, nu știu sigur împotriva cui – nesiguranța și sentimentul ăsta tâmpit al inutilității.
Mi se spune că sunt un om puternic pentru că, după prea multele eșecuri, am mers mai departe. Dar nu cred că e așa… faptul că am făcut ceea ce trebuie, ce era obligatoriu de făcut, nu înseamnă că e meritul meu ci e, cumva, inerția vieții. Pentru că, în realitate, palmele astea ale vieții au lăsat urme adânci în mine. Mi-au răpit încrederea și respectul de sine. Capacitatea de-a mă bucura.
Nu, nu dau vina pe oameni, chiar n-o fac. Nu caut vinovați. Anormalitatea vieții mele mi se datorează mie, în mare parte, mă uit la mine și acolo sunt lucrurile pe care le-aș vrea schimbate. Doar că… nu știu cum.
Să mă iertați pentru c-am lăsat să curgă pe hârtie/tastatură toată spovedania asta. Mâine o să scriu ceva mai optimist dar azi, azi chiar nu puteam face altfel.