Am citit de curând ceva și mi-a rămas în minte. Visurile împlinite nu se trăiesc atunci când ajungi să le realizezi, să se împlinească, ci deja de atunci când au încolțit în mintea ta, când le-ai dat voie să existe, să se exprime, când ai simțit, sperat și crezut, că e posibil să fie împlinite.
Dar nici un vis nu se împlinește de la sine și, mai ales, nu dintr-o dată, peste noapte. Pentru fiecare lucru pe care mi-l doresc, muncesc și am muncit ani la rând, m-am dedicat și am crezut cât de mult am putut, am renunțat și am revenit, am avut și am perioade în care nu mă simt absolut deloc motivată și aș renunța la tot. Și tot așa, într-un cerc pe care-l simt firesc, chiar dacă adeseori e apăsător. E apăsător să simt că pot mai mult și nu fac tot ce pot, că mai degrabă renunț. E apăsător să am așteptări, de la mine însămi, pe care nu le îndeplinesc. E apăsător să aștept ca ceilalți să pună în mine entuziasm și să mă motiveze să zbor atunci când simt că doar aș sta pe loc sau cel mult m-aș mișca cu viteza unui melc.
Mustrări de conștiință și o grămadă de reproșuri pe care mi le fac zilnic. Că deh, aș vrea să fiu robot, dar sunt numai un om. Copleșit de viață, plictisit uneori, leneș de multe ori, nemotivat și ușor delăsător. Cred că adesea îmi tai singură aripile. Și-mi găsesc tot felul de scuze și explicații care să-mi motiveze lipsa de încredere și acțiune. E mult mai ușor să găsesc scuze, decât să mă activez și să găsesc soluții. E mult mai ușor să fiu delăsătoare, decât implicată. Împlicarea chiar cere efort, continuu, susținut.
Și totuși, știu bine, sunt tare norocoasă. Chiar dacă navighez cam mereu pe ape tulburi și sunt multe furtuni de înfruntat pe acest drum, munca mea înseamnă împlinirea unor visuri. Visuri cu bucurie, cu zbor, cu biciclete și baloane cu aer cald, visuri cu oameni faini și mulți, visuri pe care mă străduiesc să am curaj să le gândesc mare.
Anul acesta e unul într-adevăr greu pentru mine. L-am început cu o stare de rău fizică și psihică cruntă, aproape de nebunie, așa a pornit marele proiect din acest an al vieții mele private, drumul care mă duce la rolul de mamă pentru al doilea copil al meu, acest dragon care scoate flăcări pe nări încă de când s-a plantat minuscul sâmbure de viață în burta mea. Și-au urmat luni grele în care, cu toată frustrarea și împotrivirea rațiunii din mine, a fost obligatoriu să restabilesc priorități. Și încă nu știu cum să fac asta, doar că, vreau nu vreau, viața mă așează ea acolo unde trebuie.
Și proiectele la care lucrez și pe care le iubesc, care-s parte din ființa mea, m-așteaptă cu ceasul ticăind, cerând tribut pentru fiecare zi neproductivă, pentru fiecare moment de delăsare, de oboseală, de plâns de milă. Și totuși, fac ce pot. Nu tot ce pot, clar. Fac ce pot, azi trăgând de mine, mâine lăsând-o baltă, poimâine debordând de entuziasm și tot așa. Ca-n viață, viața pe care e musai să învăț să o înțeleg și să o accept așa cum vine, cu cărări nebănuite și compromisuri și chiar și jumătați de măsură.
Așadar, gândul meu din ziua asta acesta-i. Poate că e bine să fim exigenți și să avem așteptări multe, dar, în același timp, să ne privim cu un pic mai multă înțelegere și blândețe. Pe noi înșine. Să fim un pic mai puțin duri și să mai lăsăm și pe Dumnezeu sau soarta sau universul să mâne lucrurile un pic. Că tot ne-om îndeplini menirea pe pământ, cu bine cu rău, cât ne-o fi dat.
Hai, s-aveți zile cu bucurie. Și cu visuri în care să îndrăzniți să credeți, ca să aibă șanse de împlinire.
