Despre reguli…

sau nereguli!
Regulile sunt făcute pentru a fi încălcate. De câte ori am auzit această sintagmă? Ne-am ascuns în spatele ei ori de câte ori am vrut să ne spălăm conștiința de niște fapte săvârșite și pe care le-am simțit încălcând… ceva. Un ceva impus de alții, poate împământenit prin repetare, sau prin impunere, poate considerat așa din rațiuni personale, sau sociale, sau, cine știe. Ideea e că ne supunem regulilor zi de zi, cam prin tot ceea ce facem. Și, chiar dacă regulile nu ne convin, de cele mai multe ori, le acceptăm ca pe un dat și chiar ne simțim dezorientați și pierduți atunci când se întâmplă să ne desprindem de ele. Greșesc?
Mi se spune extrem de des că trebuie să-l învăț (acest trebuie nu e, deja, o regulă, o impunere?) pe Puști că nu regulile sunt cele care conduc lumea. Să nu se lase manipulat de ele. Mi se spune să nu-i impun reguli. Să nu-l supun opreliștilor. Să nu folosesc, cu el, cuvântul trebuie. Să-l las să fie el. Că e singura cale să se dezvolte frumos, autentic. Dar… e chiar atât de simplu? Ar putea să-și descopere și folosească capacitățile la un nivel satisfăcător dacă n-ar avea reguli de urmat?
Cred că, totuși, e nevoie de reguli. De unele elementare… și la baza tuturor ar trebui să fie o regulă simplă. Binele tău să nu fie răul altuia. Nu? Se vorbește tot mai mult despre manipulare în masă, de controlul unora asupra altora, despre interesul (al celor pe care nu-i cunoaștem dar știm că există) de-a păstra oamenii departe de adevăr, realitate etc. Poate că e așa. Sau poate că e doar o altă formă, nu-i așa, tot de manipulare?!
Pe de altă parte, o lume fără reguli, ce-ar însemna altceva decât un haos? Dacă fiecare dintre noi ar trăi după propriile reguli, am face exact ceea ce ne dorim, ceea ce simțim, unde s-ar ajunge? Ne-am putea păstra principiile, le-am mai avea, oare? Ne-ar mai păsa de cei din jur? Sau bunăstarea – fizică, psihică, materială – strict personală ne-ar dicta acțiunile? Tind să cred că latura noastră egoistă ar fi cea care ar prima…
Se spune că sentimentele nu au reguli. Că nu iubești după reguli. Oare, chiar e așa? De multe ori, de cele mai multe ori, iubim oameni nepotriviți. Ca prieteni, sau colegi, sau iubiți, sau orice fel de relații interumane. Și totuși, regulile, conveniențele, sunt cele pe care le respectăm. Apropiindu-ne sau, dimpotrivă, îndepărtându-ne. Pentru că… TREBUIE? Trebuie să simțim, sau să nu simțim, trebuie să nu încălcăm reguli… impuse de cei care știu mai bine cum e…. bine?
Ce ziceți, sunt multe reguli pe care le respectați dar ați vrea să nu o faceți? Prima, care e prima la care ați renunța? Așa, onest, repede, fără să vă gândiți prea mult!
(acum, fără să mă gândesc prea mult, eu aș spune că aș renunța să fiu diplomată cu cei care nu merită asta… dar nu știu dacă mi-ar fi de folos sau mai mult mi-ar dăuna, mie personal, cu conștiința mea, cu mine însămi.)