Cântecul marii treceri

La moarte mă gândesc azi, da. La moartea care, dând târcoale prin împrejurimi, ne lasă reci atunci când le curmă drumul celor pe care nu-i cunoaştem şi ne răvăşeşte cumplit când ia pe cineva apropiat.
Vorbesc din punctul de vedere al omului care nu ştie ce înseamnă să-i moară cineva apropiat. Nu la propriu, cel puţin. (Mi s-a spus, uneori, că sunt lucruri în viaţă care dor mai mult decât moartea însăşi şi au fost momente în care-am zis că acolo sunt). Părerile mele sunt, deci, în necunoştinţă de cauză.
Ştiu, nu e un subiect despre care să îţi doreşti să scrii. Dar, faptul că ne ferim să pronunţăm cuvântul moarte, că îl spunem în şoaptă sau îl evităm, ca nu cumva să-i îndreptăm spre noi privirea doamnei cu coasa, nu înseamnă că drumul nu duce tot acolo. Azi, mâine sau când o fi să fie.
Nu ştiu cum sunteţi voi dar mie mi se întâmplă să mă gândesc la moarte în două moduri. Într-unul raţional, cu o tărie de acceptare a lucrurilor cel puţin aparentă, şi într-un mod disperat, cu o teamă soră cu nebunia. În uşa avionului, pregătindu-mă pentru saltul cu paraşuta, sau şofând pe o şosea udă, cu o fracţiune de secundă înainte de accidentul pe care l-am făcut cândva, nu m-am gândit la moarte zbătându-mă cu disperare să mă agăţ de viaţă. În momente de alea, cumva la limită, moartea apare ca un ceva posibil pe care trebuie să-l iei în calcul ca atare. O condiţie a jocului, impusă, nediscutabilă.
La moarte mă gândesc cu spaimă când merg liniştită pe stradă. Mi se strânge atunci sufletul la gândul vremelniciei vieţii, la gândul că azi pot să îmi plimb paşii alene prin ploaie şi mâine e posibil ca toate astea să nu mai fie. Deci, mie îmi e, clar, teamă de stavila pe care moartea o pune peste tot ceea ce înseamnă viaţa, teamă de gândul că azi poţi să râzi, să plângi, să te bucuri şi să disperi iar mâine s-ar putea ca nimic să nu mai conteze pentru că… urmează doar nimic. Aşa văd eu lucrurile, necunoscutul de după moarte e… nimic.
Moartea e singurul lucru căruia nu putem să i ne împotrivim, cu care nu putem să luptăm. Viaţa e ea însăşi o luptă dinainte pierdută în faţa morţii. O luptă pe care, totuşi, o ducem, şi cu câtă încrâncenare. Tăria de care oamenii dau dovadă în faţa morţii mi se pare incredibilă. Dar, atunci când pierzi bătălie după bătălie, într-o viaţa încarcerată de-o luptă nedreaptă, cu o boală, de exemplu, moartea vine ca o eliberare? Sau, oricum ar veni, oricum ar fi, nu-i decât o cumplită înfrângere?
De ce ne e atât de frică de moarte? Pentru că nu ştim ce urmează după ea sau pentru că se termină tot ceea ce aveam, ceea ce puteam percepe?
(m-a îndemnat să scriu postul ăsta sentimentul de inutilitate pe care-l am gândindu-mă la povestea a doi oameni: M., care şi-a încheiat lupta cu viaţa, o luptă dusă atât de crâncen, şi Întuneric, omul care a pierdut pe cineva apropiat. pentru unul dintre ei mi-aş fi dorit să-i fi fost cântecul marii treceri un pic mai lin iar, pentru celălalt, să nu-i fie întunericul atât de pătrunzător. )