Mereu ne e dor de câte ceva. De câte cineva pentru care ne bate inima mai tare, de câte-un moment în care-am simțit că avem aripi în suflet, de câte un loc care ne-a bucurat senin. Mereu ne e dor și știu că-i bine să-ți fie dor. Dorul e emoție, e drag, e dovada că trăiești, nu doar consumi aerul. Chiar și acest aer rece de decembrie.
Mi-e bine să-mi fie dor. Uneori simt că n-am aer destul de respirat și mă simt neputincioasă în a alina niște doruri care mă strâng prin piept, dar… furtunile vin, furtunile se domolesc, lucrurile așa funcționează, într-un ciclu, iar și iar, cu bune și cu mai puțin bune. Sigur, nu-s eu omul care să se împace ușor, însă fac exerciții, zilnic, clipă de clipă, sperând c-o să învăț ceva, dacă-i de învățat.
De ce mi-e dor? Cred că mi-e dor cel mai mult de lucruri netrăite. De emoții doar bănuite. De gusturi necunoscute. De oameni care n-au cum să fie. De împăcare cu sine.
Mi-e dor de aromă de sărbătoare cu tihnă în suflet. Bine, e drept, nu știu dacă am avut vreodată plenar senzația aceasta de tihnă după care tânjesc. Cu împăcare și nerăzboire, cu bucurie și mai puțină luptă, mai puțin vizibile neajunsurile și mai mult simțite motivele de recunoștință. Că sunt, zău așa, recunosc.
Mi-e bine cu mine, de multe ori, chiar și când nu mi-e bine. Adică, și-n mijloc de furtună răvășitoare, mai e pe undeva un fir, chiar subțire, dar e, de senzație că, ok, asta e, o fi și furtuna asta necesară, m-o duce ea undeva, las că mă zbat, că nu știu altfel, dar o trece și poate o fi ceva mai bine după, sigur am să reușesc s-adun toate bucățelele din mine de pe asfalt și să reconstruiesc ceva capabil să continue. Da, așa gândesc, dar n-o recunosc nici față de mine, adesea.
Poate n-o să fie Crăciunul ăsta unul pașnic pentru mine, că prea-s multe lupte încă de dus în interiorul meu. Și-s prea mulți anii în care m-am obișnuit deja să-mi pun armură de-aia de Grinch, și ce dacă-i un Grinch fals, armură să fie. Poate că n-a venit încă vremea de acceptare, de înțelepciune sau ce-o fi nevoie pentru a lua lucrurile cu mai multă detașare, cu mai puțină aprigă nevoie de apărare. Poate, cine știe. Dar aș vrea măcar să fie cu mai puțină zbatere. Cu mai puțină împotrivire. Cu mai puțină teamă. Cu mai puțină războire cu mine și cu ceilalți. Aș vrea.
Vouă de ce vă e dor?
11 comments
De lumea ideală pe care o visam pe cînd eram de vîrsta Puştiului.
De acea parte a copilăriei neîntinată de egoul, neputinţa şi neînţelegerea adulţilor.
De clipele de speranţă fondată pe posibilităţi reale.
De oamenii care au fost Oameni.
De mine care am fost cîndva.
>:D<
Și ce-ai putea schimba din toate astea? Dacă ar fi să poți schimba ceva, ce ai schimba, ce ai face altfel? Și de ce n-ar fi acum un moment în care să schimbi ceva?
Nimic din cele de mai sus nu poate fi readus la viaţă. Iar schimbările, chiar de-ar fi posibile (şi mai ales permise) nu există garanţie că ar îmbunătăţi imaginea de ansamblu pe viitor. Iar cum trecutul nu-l mai putem schimba, rămîne să-i trăim consecinţele şi să schimbăm doar amănunte, eventual.
Dar cum se zice că minunile apar de Crăciun, cine ştie… 😉
De copilarie.
De vacanta.
De munte.
Toti avem dorurile si nostalgiile noastre.
Unele putem să le alinăm, altele nu.
Dar e bine să le avem.
Mi-e dor de tatăl meu care a plecat de curând dintre noi
Mi-e dor de copilarie
Mi-e dor sa stau în biserica și sa aud coline…un cor bărbătesc cântând ” d-auz gazda ori n-auzi” și sa simt Crăciunul în toată ființa mea
Sper că reușești să simți acest Crăciun exact așa cum îți doreai. 🙂
Mi-e dor de emotiile pe care le simteam in preajma sarbatorilor ,atunci cand eram copil .
Offf,cata nostalgie m-a cuprins citind articolul asta !!
Dorul de copilărie e dorul de seninătate, de bucurie simplă. O pierdem în desișul vieții de adult…
De mine…de bunatate, de aristocratie, de delicatete:)
De tine… altfel decât ești? Mie îmi pari așa un om frumos!
Comments are closed.