Cealaltă față a lui marți, 13

Așa se zice, că toate se echilibrează cumva. Și bucuria trebuie să fie pe măsura tristeții, ca să poți merge înainte simțind că există logică, nu?

Ziua de marți, 13 decembrie, mi-a fost una dintre cele mai grele zile din acest an. Atât de multă oboseală și epuizare fizică și psihică am mai simțit în 2016 de maxim două sau trei ori, cred. Aveam impresia că n-am să reușesc s-o duc la capăt. Mă vedeam, dinafară, într-o alergătură continuă, teribilă, și parcă nu se termina, chiar așa-mi părea, fără final. Ca și cum intrasem într-un carusel care se învârtea amețitor și n-avea buton de stop.

În astfel de situații, cred că mă ajută gândul că trebuie să continui, că n-am de ales. Că sunt lucruri care trebuie făcute, că n-am cum să pun povara jos, să mă așez și să treacă de la sine. Gen, intri în horă, trebuie să joci, chiar dacă picioarele se împleticesc năuce. Și-am continuat. Oră cu oră, am făcut ce trebuia făcut, într-un ritm nebun, de parcă mă alerga o ceată de lupi flămânzi. Strângând din dinți ca panica să nu dea pe dinafară, luptând cu frici și avalanșă de gânduri apăsătoare, am tot făcut ce trebuia făcut.

Într-un final a venit seara ce-mi era promisiune de mai bine, dar care-mi părea ceva foarte îndepărtat, aproape ireal. Într-un București rece și neprietenos, cu tot cu multitudinea lui de luminițe colorate, mi-am tras o clipă sufletul, l-am înveșmântat într-o emoție amestecată cu cearcăne și oboseală și-am pornit spre cealaltă față a lui marți, 13, care mă aștepta în Piața Romană.

Și nu, n-am crezut. N-am crezut că ziua aceea poate să-și mai schimbe fața. Am sperat, dar n-am crezut. Și astfel, ceea ce am primit, a fost dincolo de așteptări și iluzii. O stare de bine nemimată. Fără fard și fandoseli. Cu mine relaxată și împăcată să fiu așa cum sunt. Maramureșancă necizelată pentru un București de fițe. Cu cămașa încheiată până la ultimul nasture, cu bocanci grei în picioare, cu ochii încercănați și nemachiați, cu părul aproape vâlvoi, după o zi de luptă cu vântul și intemperiile, desigur, nu era prea mult aer seducător în aspectul meu din seara aceea. Dar eram eu, așa cum sunt, nu altfel, fără să disimulez, fără să încerc să fiu mai la înălțime decât sunt. Și tare mi-a picat bine să am curaj să fiu așa, fără nevoie de a impresiona, doar să simt și să respir o seară plină. Cu râs mult și suflet ancorat într-o bucurie. Bucuria fremătând de viață a revederii, cu vin bun și vorbă pașnică, timp prețios și apropiere magică.

Să împletesc vorba cu un om inteligent mi se pare un dar de fiecare dată. Să mă pierd într-o discuție care curge, împletind acolo drag mult și sentiment de îmbogățire, de creștere, de freamăt, de emoție, mi-e necesar și reconfortant și înalt. Ca un zbor, așa-i. Ca zborurile de care am mereu nevoie, în toate formele lui, ca să pot merge spre ceea ce mi-e, poate, predestinat. Și-n momente de-astea îmi dezgolesc de bunăvoie inima, o așez în palmele făcute taler și mă bucur să fie frământată și transformată-n formă de dor alinat și jovială trăire intensă.

Noaptea ce-a urmat serii de marți, 13, n-a fost nici ea banală deloc. Zâmbind încă sub efectul aripilor crescânde în suflet, făcând confidențe unui taximetrist simpatic care s-a gândit să-mi dea niște sfaturi de-alea prețioase, pe care le poți primi doar de la un om care nu te cunoaște și pe care nu-l vei mai vedea vreodată. Sau, deh, posibilitățile sunt foarte mici. Și mi-a zis el. Uite, fată dragă, ia taurul de coarne. Viața nu te așteaptă s-o trăiești, trece. 

Chiar așa.