Din culisele vieții cu un dragon de opt luni

E frumos, tare frumos, aproape mai frumos decât orice altceva, să fim părtași la această călătorie, a vieții cu un bebeluș, să vedem și să ne minunăm zi de zi de fiecare ”prima oară” din viața ei. Dar e și greu, aproape mai greu decât orice altceva. Și despre partea aceasta, ascunsă în culisele vieții cu-n dragon, scriu azi.

Cuvântul de ordine al prezentului vieții mele este: fugărit!

Fără glumă, așa mă simt. De parcă aș fi, zi și noapte, clipă de clipă, fugărită. Alerg de nebună pe un peron pe lângă care trec în viteză trenuri în care tot încerc să urc. Pun piciorul pe o treaptă, mă împiedic, cad, mă ridic, alerg după următorul tren, pun piciorul pe o treaptă, alunec, cad, mă ridic. Etc. Cam așa aș descrie viața mea de-acum. Și nu, nu pot să stau pur și simplu pe peronul gării mele mămicești, uitându-mă cum trenurile trec, nu-i în firea mea. Sunt unele în care chiar vreau să urc.

Să fiu mamă, nu-i deloc ușor, banal, nu vine de la sine, n-o simt ca pe o vocație, nu e rolul vieții mele. E greu, e cam cel mai greu lucru pe care l-am făcut și îl fac, începând de acum 11 ani, de când eram însărcinată cu Puștiul, și până în acest moment, când ea, fetița dragon, are exact 8 luni. Și-o să mai fie greu, mulți ani de acum înainte, cam toată viața, deh, știu și îmi asum. Și tot vreau să scriu despre cum simt că este, altfel decât roz și pufos și ușor.

Merit să fiu arsă pe rug pentru că simt așa? Stigmatizată? Arătată cu degetul… uite, ea nu-i mama perfectă? Habar n-am. Nu mă simt obligată să mă raportez la standardele altora sau la ceea ce se spune că ar trebui, că ar fi bine. Ce mă preocupă sunt propriile mele frustrări, sentimentul de vinovăție din capul meu, lupta pe care o duc mereu, nevoia de-a face mai bine lucrurile, etc. Adică modul în care eu mă raportez la rolul pe care-l am, ca mamă de doi prunci.

Sigur că uneori le invidiez pe femeile pentru care rolul de mamă e esența vieții lor și pare că totul le vine mănușă, că se descurcă perfect, și coafura rezistă, și starea zen la fel. Îmi trece invidia când înțeleg – în momente de realism sănătos – că perfecțiunea asta afișată doar atât e, o aparență. Că în viața reală normalitatea e un amestec între bine și rău, că n-are cum să fie altfel. Că există femei și femei, unele se simt mai împăcate și fericite cu rolul de mamă, altele au altfel de scală a priorităților, dar indiferent de felul de a fi, pentru nimeni lucrurile nu-s doar roz, așa cum nu-s doar negre. Și cine zice că nu-i așa, minte. Pe sine și pe ceilalți.

Revenind la propriul meu sistem de valori, cum ziceam, duc o luptă continuă. Îmi reproșez multe, tare multe. Port multă vinovăție și-mi fac procese de conștiință aproape neîntrerupt. Unde-i limita între cantitatea sănătoasă de analiză și o extremă toxică, zău că nu știu.

Handicapurile mele în rolul de mamă, știu bine, au punctul de pornire în dezechilibrul meu emoțional, în tot bagajul de suferințe și apăsări și traume adunate de-a lungul anilor. Mă tot tratez de ele, parcă de-o viață întreagă, și tot apar capete de balauri de sub covor, iar și iar. Așa o fi mersul vieții mele, ce să zic.

De exemplu, nu suport plânsul domnișoarei bebeluș de 8 luni. Un anume tip de plâns, cel care pare nejustificat și isteric. Când nu înțeleg ce vrea, când nu se liniștește ușor. Știu și înțeleg că nu-i vina ei, că problema de frustrare e la mine, că vine de undeva de departe din felul meu de-a fi, din bagajele pe care le car cu mine. Însă mi-e extrem de greu să găsesc soluții calme la crizele ei de plâns. Fiecare nou astfel de moment e o luptă din care mi se pare că ies extrem de șifonată și cu un sentiment că nu sunt deloc mama care ar trebui. Dar merg mai departe, iar și iar.

Alt exemplu. Alăptatul, după opt luni, încă e greu pentru noi, e mai mult frustrare și durere, decât bucurie. Dar știu cât îi e de benefic ei și merg înainte. Încă o zi și încă o zi, am dat gata primele opt luni, alăptat exclusiv și la cerere, adică foooarte des, noaptea din oră în oră, ziua când cum, fără un program prestabilit, azi din oră în oră, mâine poate cu pauze mai lungi. Dar sunt mereu acolo pentru ea, să o hrănesc, să o alint, să o adorm, să o împac, toate așa, conectată la sânul meu. Sigur, avem și momentele noastre de tandrețe și duioșie, când mă privește cu ochii ei frumoși și-i apare un zâmbet în colțul gurii pline de lapte. Și mă topesc de drag și în clipa următoare dinții ei ascuțiți înfipți în sfârcul meu mă fac să vreau să urlu de durere. Dar tac și merg mai departe.

Nopțile sunt grele și zău că sunt un om care suferă de lipsă cronică de somn. Aproape oră de oră, noapte de noapte, ea scâncește și eu îi bag sânul în gură, dorm în niște poziții aproape inumane, contorsionată și amorțită. Nici nu știu când mă simt mai obosită, dimineața sau seara. De un an, ceea ce aud cel mai des este – vai, cât de obosită arăți. Păi, chiar sunt. Nu, micile reprize de somn pe care le-aș putea fura în timpul zilei atunci când doarme și ea nu mi-s suficiente. Cel mai adesea, inevitabil, am listă de multe lucruri de făcut în timpul acela. Deci da, îmi aparțin de drept cearcănele adânci, la fel ca și cele 10 kg în plus care-mi urlă în creier de fiecare dată când mă uit în oglinda și de care nu pot scăpa. Da, mă trag în jos, emoțional vorbind, nu mă simt deloc bine în pielea mea forțată să se întindă peste rotunjimile nedorite, dar ce pot să fac? Îmi zic că o să vină timpul și pentru cure de slăbire și abonament la sală și… merg mai departe.

Sigur că simt că mi se destind mușchii creierului și se mai eliberează din stres când aud/văd/înțeleg că și alte mame sunt obosite, că și alte mame ar vrea să fugă în lume de câteva ori pe zi. Sau doar să se ascundă într-un loc unde nu-i nimic altceva decât liniște și somn neîntrerupt măcar câteva ore.

Deci da, e greu. Nu cel mai greu posibil, sigur, nici nu vreau să-mi imaginez câte ar putea fi de dus. Și zi de zi e și frumos. E cu stropi de miracol. Cu magie. Cu râs pur. Cu candoare și bucurie și emoție. Cu de toate. Dragonul ăsta de fetiță, un pui de om absolut perfect, face parte din viața noastră și nu mi-aș dori și n-ar putea fi altfel. E parte din noi. Sunt recunoscătoare pentru asta și, în același timp, încerc să îmi dau voie să spun și să simt că e greu. Și chiar să-mi plâng de milă. Că eu îmi plâng de milă, eu mă ridic și merg mai departe. Așa funcționează. Aș vrea doar să am mai multă răbdare și mai multă bunătate cu mine însămi. Ca eu să mă privesc cu mai multă înțelegere și să am încredere că o să vină și vremea când o să intru iar în blugii preferați – da, aceasta-i referința! – și viața o să fie, sau cel puțin o să pară, ceva mai eliberată de această fugăreală continuă. Asta aș vrea. În rest, fac față la toate.