Minunea de-a fi

Partea I. Scrisoarea unui nou născut către lume

Era pace. E drept, stăteam într-o poziție destul de incomodă, cam înghesuită și-mi doream să mă pot întinde, dar era pace și cald și bine. Zgomotele le auzeam în surdină, era cu mine mereu și o voce care mă liniștea, eram aproape tot timpul legănată, îmi era cumva, neînțeles de bine. Acolo, în burta mamei mele.

Și-apoi, la un moment dat, într-o dimineață devreme sau poate într-o seară, nu știu ce oră sau zi o fi fost, am simțit că e momentul pentru o schimbare, că venise vremea pentru marea călătorie de trecere de la căsuța mea de nouă luni către… altceva. Către tine, lume, am înțeles mai apoi. Călătoria a fost una scurtă, dar cât de crunt de grea (o fi necesar să fie așa, ca un fel de pregătire pentru tot ceea ce poate să urmeze?). M-am simțit împinsă, înghesuită, chemată, așteptată. Nu înțelegeam de ce trebuie să părăsesc locul cald și calm, dar urmam cursul firesc al lucrurilor.

Dintr-o dată, a fost ca o explozie cutremurătoare. O explozie de lumină, de frig, de spațiu, de gălăgie. O invazie de aer. Ahh, aer, a trebuit să-mi folosesc plămânii pentru prima oară, să-i umplu cu ceva ce nu știam ce e și să respir. O clipă am stat pe gânduri, prea nu înțelegeam ce-i cu mine. Și-apoi, am țipat. Nu de frică, nu de lipsa de dorință de-a mă afla acolo, ci din nevoia de a înțelege ce mi se întâmplă. M-au pus pe pieptul mamei și-am simțit acolo că e bine, că sunt unde trebuie și, mai ales, că nu sunt singură.

M-am născut într-o dimineață frumoasă de august. Am venit pe lume hotărâtă și neînfricată, să pornesc în călătoria care mi-e destinată, să descopăr, să înțeleg, să fiu. Să fiu ființă vie, fetiță, copil, femeie.

Așa că, te rog, lume, să îmi oferi răbdare, bunătate și înțelegere, e totul nou și greu și prea mult pentru mine.

E prea mult spațiu în jurul meu, așa că îmbrățișează-mă mult, strânge-mă în brațe mult, să mă simt iubită și ocrotită, așa cum eram în căsuța mea din burta mamei. Ține-mă în brațe mult, nu ca să fiu răsfățată, ci ca să știu că sunt iubită și că n-are de ce să-mi fie frică. N-am să devin o alintată, promit. Doar am să fiu un om mic cu sufletul plin de încredere și siguranță. 

E prea multă lumină și prea multă gălăgie în lumea în care-am venit, așa că fii atentă să mă obișnuiesc pas cu pas, cu măsură în toate, ai răbdare cu mine, alungă-mi neliniștea, protejează-mă și poartă-mi de grijă, ca să îmi fie drumul mai ușor, să mă pot acomoda cu noul loc în care sunt.

E prea mult efort să fiu pui de om și mă simt speriată, așa că te rog să ai grijă să fiu mereu hrănită, curată și odihnită, ca mintea, trupul și sufletul meu să crească frumos, să se obișnuiască cu rolurile care-i sunt destinate, ca să pot să învăț ușor despre ce înseamnă lumea, viața de copil nou născut. 

Dar cel mai mult, iubește-mă. Iubește-mă cu răbdare și bunătate, înconjoară-mă cu dragoste și înțelegere ca să pot crește om întreg, bun și frumos. 

Partea 2. Minunea de-a fi

Pe 28 august, dimineața, într-o vreme cu cer senin și aer plăcut de aproape toamnă, m-am născut pentru a doua oară ca mamă. După exact zece ani, m-am metamorfozat din omul care eram într-un om nou, mamă pentru cel de-al doilea copil al meu. Orla Maria Hurley. O fetiță perfectă, care-a venit pe lume cu hotărâre și totuși, cu pace. Da, simt că a venit în viața mea ca să aducă pace, împăcare, bucurie.

Acest mic boț de om cu piele fină și ochi curioși, cu plămâni puternici și cu sonorul vocii dat pe maxim uneori, îmi umple acum timpul și sufletul. Sunt de-abia câteva zile de când călătorim împreună și o privesc cu o uimire din care parcă nu-mi revin. Îmi pare o minune. Deși am purtat-o în pântece nouă luni de zile, deși am făcut împreună o călătorie care-a devenit prea lungă, prea presărată cu greutăți, prea mult din toate punctele de vedere, deși a mișcat în mine într-un ritm atât de energic, deși știu și e firesc ca după sarcină să vină nașterea… tot îmi pare o minune. O privesc și nu pot să înțeleg cum am putut eu să contribui la această perfecțiune. Mă simt copleșită. Obosită, epuizată, într-un proces de acomodare extrem de greu, dar copleșită de dragoste și emoție pentru ființa aceasta mică care nu mai e în mine, în burta mea, ci în brațele mele.

Sunt recunoscătoare tare.