Drumuri şi alegeri…

Între a fi angajat sau angajator… teoretic, varianta a doua e de preferat însă, în realitate, lucrurile înclină când într-o parte, când în alta.
Pentru mine, au trecut şapte ani de când am fost ultima oara în postura de angajat. Cu tot tacâmul – program, şefi, targete, termene limită, salar fix, bonusuri, avantaje, dezavantaje.
Din vacanţele de vară din liceu, când lucram, sezonier, să câştig un ban, am ştiut că-mi doresc să fiu propriul meu şef. Am lucrat în gelaterie, în cafenea, în pizzerie, în magazin alimentar, în magazin de îmbrăcăminte, am fost agent de vânzări, am fost merchandiser, am predat ore de informatică la grădiniţă (vorba vine informatica, la copii ăia de 6-7 ani, grupa pregătitoare, era vb doar de cunoaşterea PC-urilor). Toate astea înainte şi în timpul primei facultăţi. Pentru un ban în plus înainte de facultate, pentru a mă întreţine, în timpul ei. De după facultate şi până de curând, am stat de partea cealaltă a baricadei, în postura de angajator.
Ideea de antreprenoriat m-a fascinat întotdeauna, am ştiut că asta îmi doresc. Şi, desi am pornit-o într-un mod timid, ajunsesem la un moment dat într-un punct în care simţeam că merg pe un drum bun. Conduceam propria afacere. Dar n-am fost, niciodată, pentru cei din subordinea mea, un şef ci un coleg. Munceam întotdeauna mai mult decât ei, mă implicam în toate, încercam să rezolv cât mai multe probleme… aşteptam respect şi implicare pentru că era tocmai ceea ce şi ofeream. Îi plăteam pe oameni aşa cum mă gândeam c-aş vrea eu să fiu plătită pentru munca respectivă, spunându-mi că, fiind mulţumiţi, şi rezultatele vor fi pe măsură.
Naştere, creştere, maturitate şi declin – fazele prin care trece o afacere. Nu caut acum scuze, că nu-şi mai au rostul şi viaţa oricum mă obligă să-mi asum consecinţele însă, probabil, faza de declin a venit prea repede, când nu mă aşteptam şi nu consideram afacerea ca fiind nici la maturitate. Prea multele investiţii făcute într-o perioadă ce promitea mult, perioadă ce părea a fi de creştere, chiar una vertiginoasă, au dus la un colaps, la un moment dat, şi la un declin brusc. Şi, uite aşa, a trebuit să iau – trebuie încă – totul de la capăt. Azi, după mulţi ani, mă aflu iar în poziţia de angajat. Într-un birou, cu colegi, şefi, targete şi muncă multă. Mda, mă simt de parc-aş fi legată într-o cămaşă de forţă, de parcă sunt condamnată la muncă silnică… şi nu e pentru că nu-s capabilă să muncesc, dimpotrivă. Munceam, înainte, câte 14-16 ore pe zi cu dedicare, cu implicare şi cu zâmbetul pe buze. Pentru c-o făceam că vroiam eu s-o fac. Pentru că aveam libertatea de-a mă opri dacă aşa simţeam. Pentru că nu mă lega de scaunul acela decât dorinţa de-a munci, nu obligaţia. Azi, după prima zi de lucru ca angajat, mă simt de parcă s-ar fi coborât cerul pe mine. Nu, nu sunt făcută să fiu angajat. Nici n-o să fiu pentru multă vreme, e clar. Condamnarea asta nu va dura decât o vreme – cât timp are nevoie mica afacere de care mă ocup – în paralel – ca să crească.
Vă stârneşte râsul „declaraţia” mea, nu-i aşa? V-oi fi părând o snoabă cu idei tâmpite şi aere de şef, probabil… na, cine ştie, aşa o-i fi fiind… da’ ce contează? Toţi avem un loc sub soare… noroc că plouă zilele astea…
🙂