"E ziua ta și tu ești draga mea…"

Atunci când doarme liniștit lângă mine, când îi e chipul cel mai senin posibil și-i mângâi ușor, pe nesimțite, obrăjorii cu pielea mai fină decât orice pe lumea asta, când mătasea părului lui mi se scurge printre degete și-n liniștea nopții el călătorește prin lumea viselor, atunci îl simt mic, neajutorat și regăsesc în el bebelușul care-a fost cândva și totuși, nu cu prea multă vreme în urmă, copilul mic care avea nevoie, pentru orice, de mama lui.
În lumea oamenilor mari, a celor apropiați, cunoscuți, în care-ncearcă și el să-și facă loc cu încăpățânare, cu îndărătnicie, de multe ori, cu un caracter mult mai tare decât credeam eu că un copil de nici cinci ani poate avea, îl simt mare, curios, îndrăzneț și hotărât, îl simt din ce în ce mai detașat, mai independent, mai sigur pe el, pe ceea ce-și dorește, pe ceea ce știe, pe ceea ce poate. Tot mai puțin copil.
În lumea pitică a copiilor de grădiniță, îl văd reținut, puțin retras în colțul lui, evitând conflictele, nefăcând primul pas, îl văd concentrat și curios, implicat și ascultător, un copil liniștit care nu ridică probleme dar e entuziast și prinde repede, îl interesează lucrurile noi și își dorește mult să aibă prieteni, să-l placă copiii, să socializeze. Îl văd copil, nesigur, cu multă seninătate în ochi dar și cu teamă de necunoscut, cu nevoie de sprijin.
Înainte ca Puștiul să existe, meseria de mamă mi se părea ceva de poveste. Ahh, îmi ziceam, voi avea un copil și va fi lucrul cel mai frumos de pe lume, îl voi iubi și vom fi prieteni și totul va fi perfect. Și da, așa și e. Dar MULT, mult mai mult decât atât. Să fiu mama copilului acestuia e cel mai greu și cel mai frumos lucru. E o veșnică provocare. Și simt, întruna simt, că nu reușesc să mă ridic la înălțimea a ceea ce-ar merita el să fiu. Îl văd cum crește lângă mine și cum dă uneori dovadă de atât de multă înțelepciune încât rămân nedumerită și mă întreb cum o fi învățând el să fie un astfel de băiețel fantastic. Unde-ncape în corpul lui mic un suflet așa de mare, unde este în căpușorul lui atâta istețime și deschidere către lume, de unde are atâta entuziasm și seninătate? Știu, fiecare mamă își iubește copiii și așa e absolut firesc să fie, fiecare mamă-și laudă pruncii și mă feresc să spun lucruri clișeice dar… aici cred că e toată esența lumii. Să aduci pe lume un copil – și asta-i partea ușoară – și apoi să îndrumi copilul acela pe drumul lui în viață. Să fii acolo pentru ceea ce el are nevoie.

El e cadoul meu, știu asta. De ieri, de azi, de mâine. Cineva mi-a zis azi că sunt binecuvântată cu un copil ca el. Și știu că așa e, și știu că nu reușesc să arăt cât sunt de recunoscătoare pentru că Puștiul e… Puștiul. Dar sunt. Și învăț să fiu, cu el alături.