Eterna ultimă scrisoare…

„Sfârşitul a venit fără de veste…”
De fapt, întotdeauna sfârşitul vine fără de veste, nu-i aşa? Cu atât mai mult sfârşitul unor situaţii care ne fac plăcere, a unor lucruri pe care le iubim, a unor relaţii în care ne implicăm profund… sfârşitul ne ia prin surprindere, ne găseşte nepregătiţi şi ne lasă, cumva, goi şi mai săraci sufleteşte…
Iubesc poezia asta de mulţi ani şi m-am regăsit în ea de nenumărate ori în drumul meu prin viaţă… simt de multe ori că ” ireversibil s-a-ncheiat povestea ” şi „plângând în noaptea mare, tot mai mare” continui să caut şi să aştept.
” Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin ” – e versul care cred că mă reprezintă cel mai bine. Toate în jurul meu se încadrează-n norme. Respectă reguli. Nescrise.
Toţi cei din jur se aşteaptă să mă comport într-un anumit fel, să respect anumite reguli, să mă încadrez într-un tipar. De multe ori, o şi fac. Le dau celor din jur ceea ce simt că îşi doresc. Şi, aparent, doar aparent, e bine.
Dar, în esenţă, de fapt, vreau să pot să fiu EU. Aşa cum sunt. Cum pot. Cum vreau. Şi ” nu vreau în noroaie să mă bag „… vreau să strig dacă asta simt, vreau să plâng dacă mi-e sufletul încărcat de tristeţe, vreau să tac dacă n-am nimic de spus, vreau să râd, vreau să mă bucur, vreau să zbor… vreau să fiu EU.
E superbă, e intensă, e adevarată.
E perfect mulată pe starea mea melancolică din această seară.
Iar Pittiş o recită ca nimeni altul.
V-o dăruiesc cu drag!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=Kdx1-Gm_cL4]