Mi se spun multe lucruri frumoase. Desigur, pe cele mai multe nu le cred, le trec repede cu vederea, nu carecumva să apuce să ajungă prea aproape de mine, să mi se cuibărească în suflet, să-mi înflorească pe-acolo în floricele cu petale albe, imaculate, să mă facă să zburd printre nori, și-apoi să cad de-acolo, dându-mi seama că erau doar… vorbe mari și fără consistență, ce altceva?
Nu mă refer la complimente simple, gen, ce fain îți stă părul azi, sau felicitări, ți-a ieșit bine chestia aceea, etc. Aceastea sunt normale, primite normal, cu-n mulțumesc, atunci când vin firesc, când le simt că sunt autentice, menite să confirme ceva real.
Puține lucruri care mi se spun îmi rămân vii în minte, în suflet, dar cele care reușesc, nu sunt deloc banale. Și povestea de azi începe cu un tată care mi-a spus că-i sunt dragă pentru că vede în mine proiecția din viitor a fetiței lui. O fetiță adorabilă, frumoasă, cu nume dintr-o poveste care mi-a marcat mie copilăria.
Și uite așa, m-a lovit azi un gând, ca un bumerang care, după ani de zile, s-a întors la mine. M-am gândit de nenumărate ori și mă gândesc, la mine ca la un copil, copilul care-am fost cândva. Dar în gândurile mele, în amintiri, asta sunt. Copil. Nu fetiță.
Eu cred… cred că n-am fost niciodată fetiță. Am fost un copil blond, cu breton a la Cleopatra, asta știu. Stângace, la propriu, și la figurat. Părea că orice fac, fac prost. Eram băiețoasă. În gesturi, comportament, limbaj. Războinică, neresemnată. Sau nemulțumită, după părerea adulților de-atunci.
Grațioasă… nu-mi amintesc să fi fost. Nu cu rochițe înflorate și codițe și gingășii de fetiță. Mi-aduc aminte de balul clasei a patra la care-am mers îmbrăcată cu o fustă roz de tul și pantofi de lac și m-am întors acasă în papuci de cauciuc, de-ăia grosolani, de plajă. Deh, confort versus delicatețe?!
Rochițe, cred că am purtat puține, aproape deloc, de fapt. Mi-amintesc uniforma cu șorț albastru și guler care trebuia să fie mereu alb, curat. Și-apoi îmi amintesc că de-abia la finalul liceului am acceptat să îmbrac o fustă scurtă, eram slabă și prea înaltă, și-aveam impresia, de când mă știu, că sunt rățușca cea urâtă. Aceasta era impresia mea generală, despre mine, aproape toată viața mea de copil și apoi adolescentă.
Jocurile, nu-mi prea găseam loc între fetele cochete din cartier, mai degrabă eram agățată de fratele mai mare și gașca lui care hoinărea prin șantierele din zonă. Blocuri în construcție, mi-amintesc perfect cum ne jucam în zonele acelea nu tocmai sigure pentru copii, cum ne cățăram de la etaj la etaj, în blocuri fără pereți, fără trepte, construindu-ne cetăți și alte minunății, din bca și sârme și cartoane și ce mai găseam pe acolo, inventând povești de viață. Sau, ahh, mi-amintesc de sălcii… de un parc care despărțea o șosea, o zonă verde presărată cu sălcii pe care tare le mai iubeam. Și cum mă cățăram în ele, și-mi imaginam crengile lor ca fiind case, mașini, avioane. Da, acestea-mi sunt amintiri prețioase, copilărești și pure.
Știu că am iubit mult o păpușă. E cea mai veche amintire pe care o am, legată de-o jucărie. Probabil aveam vreo cinci ani. O păpușă cu față de porțelan și păr castaniu, hăinuțe de catifea. N-am avut-o multă vreme, mi-au luat-o niște copii din cartier. Am plâns mult după ea, dar n-am recuperat-o. Apoi, surorile mele mai mici au avut păpuși generația nouă, Barbie, dar eram deja la vârstele la care nu mă mai interesau păpușile, cred.
Eu cred că n-am fost niciodată fetiță. Prea eram năbădăioasă. Săream elasticul. Mă băteam cu băieții, deh, nu puteam suporta să fiu lovită doar pentru că sunt fată. Îmi luxam mâinile, pe rând, ba căzând cu sania, ba de pe undeva unde mă cățărasem. Aveam mereu părul în ochi, eram mereu certată pentru asta.
Nu m-am transformat apoi nici într-o adolescentă delicată și feminină, după aceea nici într-o femeie sigură pe ea, confortabilă printre farduri, rochii și alte accesorii femeiești. Mai degrabă într-o sălbatică într-un nesfârșit proces de cizelare, adaptare, calmare sau resemnare. N-am învățat să port rochii cu nonșalanță, nici n-am prins trucuri despre cosmetice menite să m-arate altfel decât sunt. N-am fumat cu fetele, ascunse-n toaletele școlilor, așa că acum, la 34 de ani mi se spune că-mi lipsește arta fumatului. Sau cea a mersului pe tocuri înalte. Ce să mai zic despre faptul că în acest an mi-am făcut pentru prima oară unghiile cu ojă? Roșie, desigur.
Faptul că un tată mi-a spus că-și vede fiica peste ani cam așa, ca mine, m-a făcut să-mi doresc să mă uit la mine ca într-o oglindă a timpului și să văd ce fel de fetiță am fost. N-am reușit.
Eu cred că n-am fost niciodată fetiță, însă tare mi-aș fi dorit.
Dar tot mi s-a părut un compliment. Mi-a plăcut, recunosc.
5 comments
Am avut un calut pe roti..dinala de plastic. Rosu. Il trageam dupa mine cu o sfoara..eram atasata de el. In singuratatea mea..iata, aveam un prieten. Undeva pe la 3-4 ani. Imi amintesc cum l-am pierdut. Ce intristare imi cuprinde sufletul..cineva, nu imi amintesc cine, ma tragea intr-o chestie pe roti (nu stiu cum se numeste), iar eu la randul meu, imi trageam calutul rosu pe roti. Din neatentie si stangacie (la fel ca si tine eram) am scapat sfoara si..sub ochii mei calutul a ramas in urma. De teama si rusine..n-am indraznit sa spun persoanei care ma tragea sa se opreasca..sa-mi iau calutul. Mi-am asumat ca daca-s idioata meritam sa pierd ce aveam drag. Sub ochii mei..mi-am parasit calutul copilariei. Resemnata, razvratita si plina de amaraciune. De ce? De teama..sa spun: opreste..mi-am pierdut calutul. Il vreau inapoi.
La fel fac si azi..nu indraznesc sa spun ce ma doare si sa cer ajutor. Din pacate, azi, imi dau seama ca e multa mandrie la mijloc, nu doar teama. Si poate si o neajutorare invatata..
In fine, e tarziu.
Te imbratisez, copila draga si scumpa! Nu e niciodata prea tarziu..sa fii fetita cuiva!
Nu cred că e mândrie. Ci doar… reținere pentru faptul că nu știi cum să ceri fără să simți că e o rușine să ai nevoie de ajutor. Cred. Cred că ne învățăm așa, poate că e doar un sistem de apărare. Uff, căluțul tău…
Te îmbrățișez și eu! Uneori… e târziu. Știu la ce te referi tu, dar eu… ufff.
Rusinea vine din mandrie, dear one. Sa spunem lucrurilor pe nume..Mi se vede goliciunea, nevoia, schilodirea, slabiciunea..si nu imi place. Caci vreau sa fiu mascata, vreau sa port o imagine puternica, atotsuficienta, etc, etc.
Lore, ca sa fii iubita pana la capat trebuie sa te lasi descoperita pana la capat. Si oricum in fata Tatalui..nu te poti ascunde. Si nici rusinea nu-si are rostul. Hristosul a fost facut rusine si pacat, pentru ca noi sa fim copii ceresti! Mandria ne face sa ne acoperim, dragostea..ne da jos haina manjita si ne da una curata, alba, neprihanita.
Nici eu nu am fost o fata cocheta. Unghii rosii, recunosc, nu am avut niciodata.. Nu toti suntem la fel. Admir femeile care sunt feminine. La 34 ani, prefer mai mult pantalonii. Nu prea inteleg rostul fustelor, al rochiilor. Din cand in cand, insa, incerc sa fiu feminina, vara este mai usor 🙂
Tie chiar iti sta bine in fotografia asta! Si esti foarte frumoasa. Sper ca stii, macar acum, cand esti mama.
Cred ca invatam sa fim femei si de la modelele din familie, in special mama. Dar nu este o conditie obligatorie. Depinde, cred, si de modul cum suntem construite, ca structura sufleteasca.
Pentru mine, conteaza sa ma simt bine in pielea mea. Viata este prea scurta ca sa o pierd pentru niste pareri de rau, pentru parerile altora. Cu toate ca de multe ori cad in capcana, sunt slaba.. Pe de alta parte, daca vrem sa traim in societate, trebuie sa respectam niste reguli, dap..
In alta ordine de idei, trebuie sa iti marturisesc faptul ca pe mine sarbatorile ma intristeaza mai mult decat ma bucura. Nu prea are legatura cu ce spuneam mai sus, insa trebuia sa scriu asta. Crezi ca sunt ciudata?
Sarbatorile imi amintesc de oameni care nu mai sunt. Familia mea este incompleta, tatal meu a murit acum multi ani, si sarbatorile, pentru mine, au pastrat o durere fantoma de care nu reusesc sa scap. De restul familiei nu sunt prea apropiata. De sarbatori, majoritatea timpului, petrec impreuna cu oameni in mijlocul carora nu ma simt ok, ma simt o straina, dar sunt nevoita sa respect normele societatii, cu toate ca as vrea sa fug in padure, sa am liniste :))
Dap, viata e pumoasa 🙂 dar nadajduim la vremuri mai bune. 🙂 Ana.
Nu ești slabă, Ana, ești om! 🙂
Și noi, băiețoasele, avem loc pe lume, deh. Eu știu că mi-aș fi dorit să fiu mai feminină și cochetă, dar zău că mă simt tare bine în blugi largi și teniși. Însă unghiile roșii, trebuie să recunosc, mi-au fost așa, un fel de cireașă pe tort, mă făceau să-mi zâmbesc eu mie de drag! Poate ar trebui să încerci… 🙂
Cât despre sărbători, nu te consider deloc ciudată. Dimpotrivă. Doar ziceam că sunt un Grinch. Distrugător de sărbători. Așa că… clipește de câte ori și… s-a făcut ianuarie.
O îmbrățișare virtuală, de departe, să țină un pic de cald la suflet! 🙂