Faptele bune pe care le facem, cele care crează bucurii altora, le facem pentru că așa simțim, pentru că ne dau o stare de bine, pentru că ne aduc un plus de împlinire sufletească, pentru că ne împacă cu noi, cu viața, cu lumea… nu le facem pentru că ne dorim răsplată pentru ele, e clar. De-ar fi așa, s-ar transforma în lucruri forțate care n-ar mai avea efectul scontat. Deci, ceea ce facem și ajută pe alții… facem pentru că așa ne îndeamnă ceva dinlăuntrul nostru.
Bun, dar… ahh, da, există mereu un „dar”… chiar nu ne dorim absolut nimic în schimb? Nimic, nimic, nimic? Chiar nu ne dorim ca oamenii aceia pentru care schimbăm ceva în bine, cărora le dăm ceva – și de multe ori chiar mult – să ne privească altfel? Să vedem în ochii lor, chiar dacă nu o exprimă, recunoștința, mulțumirea? Nu ne dorim satisfacția de-a ne fi recunoscute faptele, apreciate? Chiar ne putem mulțumi cu gândul că am făcut ceea ce era bine de făcut, că am ascultat de glasul inimii, că am urmat indicațiile pe care ni le șoptea vocea aceea din noi care-și dorește să fim buni, darnici, deschiși, etc? Și atât?
Nu, cred că ne dorim multe în schimb, de fapt. Chiar dacă nu ne așteptăm la vreo răsplată palpabilă, orice gest, orice faptă, bucurie pe care o facem altcuiva trebuie să dea naștere la ceva în noi, să se întoarcă cumva la noi. Atunci când dăruim din suflet, cu siguranță dăruim o particică din noi și întotdeauna e necesar să punem ceva în loc, să umplem acel gol, altfel toată dăruirea de care suntem capabili nu ne-ar face decât să ne simțim pustiiți. Și cum altfel decât cu mulțumirea celorlalți, cu sentimentul că fapta noastră a fost primită așa cum merita, că a fost apreciată și înțeleasă?
0
Articol anterior

15 comments
Nu pot sa ma pronunt. Pentru mine, nicio fapta buna nu ramane nepedepsita.
Să știi că azi mi-am primit și eu pedeapsa pentru o faptă bună, una care m-a costat cam mult… Dar, pentru că a fost alegerea mea, nu îmi rămâne decât să mă mulțumesc cu faptul că am făcut ce trebuia făcut. 🙁
Recunosc, astept macar o privire recunoscatoare, emotii, sentimente…
Nu cred că se poate altfel, orice am zice. 🙁
Mda…si eu obisnuiam sa astept sa primesc inapoi macar un zambet. De mai mult timp , insa , prefer sa nu primesc nimic la schimb , sa fie liniste si sa fiu lasata in pace , chiar daca am pus sufletul.E mai cuminte! Ca in vorba aia :”Facere de bine…etc,etc „. 🙂
Cine știe care o fi calea cea mai bună? Ne doare sufletul dacă ne străduim să facem ceva și nu e apreciat, strică mai mult decât ajută… și apoi, oricât de mult am vrea să fim modești, nu e oare firesc să simțim că merităm apreciere?
Ba da , e firesc si normal uman sa simti nevoia de apreciere , ca rasplata a faptei bune facute…
Eu nu mai astept raspunsul la faptele mele nu din modestie , ci din experienta din spate…am ajuns la concluzia ca e mai cuminte asa…iar daca vin , totusi , ecouri de multumire , chiar si neasteptate , sunt binevenite , nu refuzate! 😀
🙂 M-am obisnuit sa daruiesc si sa nu primesc inapoi. Am decis ca daca imi face palcere si pot sa ajut pe oricine pot si apoi sa umplu locul ramas liber cu satisfacia faptului ca pot sa ajut si o fac. Nu ma astept sa mi se ofere inapoi pentru simplu fapt ca nu toti sunt ca mine si nu toti stiu sa aprecieze. Asadar daca primesc inapoi este perfect dar daca nu .. asta e ..nu ma supar ci pur si simplu sunt fericita ca eu pot ajuta si oferi ceva! O seara frumoasa!
Da, clar, suntem diferiți. Și exact asta zic și eu, nu ajutăm pentru răsplata ce-ar veni după. Ci pentru că așa simțim. Dar, acolo, ascunsă în sufletul nostru, tot stăruie o nevoie de apreciere a faptelor noastre. Nu le facem chiar, chiar doar de dragul de-a le face… Dacă facem un gest frumos pentru cineva și acel cineva nu apreciază, ne e totuna? 🙂
Mulțumesc și eu de vizită, mă bucură să fii pe aici…
pe mine una ma multumeste enorm ca celalalt sa aprecieze. sa il stiu fericit. si nu sa-mi intoarca favorul in vreun fel. Doar ca atunci cand poate o sa am si eu nevoie de o mana de ajutor sa nu ramana cu mana intinsa ca a regelui Lear 🙂
Ahh, touche! :)) M-ai nimerit la fix cu regele Lear și mâna lui… :))
Ana… de ce-om avea așa mare nevoie să fim apreciați?
Ne dorim recunostinta,acolo in subconstient.
Clar! Eu una recunosc că așa e. 🙂
Si eu cred ca asteptam ceva in schimb… Macar un pic de recunostinta, (un simplu multumesc sau un zambet), daca nu mai mult.
interesant. in genere cand ajuti, sau faci bine, faci ca sa dai exemplu, sa ierti, sa faci ca prin conectorii imperceptibili senzorial, ceilalti imbunati de tine sa continue cercul acesta al ajutorarii, al facerilor de bine. faceri ce n-au acum haina conotatiei din proverbul despre facerea de bine definita ca altceva decat.
ce-i drept, sunt momente cand aduni si frustrari si cand misiunea nu-ti reuseste intocmai, sau ceva din planul tau personal e afectat peste masura incat devotamentul cu care imbratisai pana atunci cauza binelui altruist, fara un mic gest de apreciere a straduintei tale, te enerveaza, te irita, desi esti convins ca ai depus tot ce-ti era uman posibil incat sa sensibilizezi, si dand exemplul tau, celui ce ti-a gresit sa zicem, ai ucis in el orice fel de memorie negativa a trecutului vostru, dandu-i astfel o elasticitate a elanului cu care sa imbratiseze calea ta.
Comments are closed.