Răsfoiesc din când în când filele jurnalelor adunate-ntr-un sertar, jurnale în care am scris ani de zile, de pe la 16 ani… unele dintre ele pline de gânduri goale, banale, fără cap și fără coadă, scrise doar să fie scrise, doar să umplu paginile. Dar ceea ce răzbate din toate e… vocea maturității. A maturității pe care o aveam și atunci, la 16, 17 ani când ar fi trebui să fiu, încă, copil… o maturitate care s-a format, cu timpul, care s-a mai cizelat dar a rămas la fel de prezentă, nepierzându-se prin inconștiențe, naivități sau alte copilării. Mda, cred că am uitat să fiu adolescentă și am ajuns om mare prea repede.
Azi m-am oprit la ceea ce scriam cu exact zece ani în urmă (da, într-un jurnal cu coperți cu trandafiri, și heruvimi și alte de-astea dar care mi-a fost cel mai drag și-am scris în el vreo patru ani) și, deși în prima fază am început să râd eu de mine, mai apoi mi-am dat seama că e mai mult trist decât amuzant. Mi-e identic, modul de-a vedea, de-a percepe lucrurile, atunci și acum. Tot așa îmi puneam întrebări și la 21 de ani, ca acum, la 31. Tot așa problematizam și atunci, cum o fac acum. Tot așa mi-erau trăirile, la cote maxime, ori într-o extremă, ori în alta.
Nu știu, cu adevărat, ce s-a schimbat. Echilibrul nu și-a făcut apariția, e clar. Bănuiesc c-a pierdut de tot drumul spre mine și nu mai e cazul să sper la asta. Dar… poate că s-a mai domolit latura războinică din mine. Oleacă, așa. Sau poate mi se pare. Nu știu… La 21 de ani scriam că trebuie să am răbdare să îmi găsesc calea… acum, la 31, sunt în aceeași situație, cumva, doar că, între astea două vârste s-au adunat niște experiențe de viață de care, de bună seamă, m-aș putea lipsi și nu le-aș duce dorul, că prea amare palme ale vieții au fost și urmele lor prea mi-s încrustate adânc în suflet. Dar, altfel, eu, cu mine, în esența, simt că sunt aceeași. Și atunci, care să fie rostul anilor ce trec așa în goană?
Faceți exercițiul ăsta cu mine… priviți la voi, cei ce ați fost în urmă cu zece ani, cei care sunteți acum și spuneți-mi cum vă vedeți, ce s-a schimbat… ceva fundamental sau, doar așa, mici detalii?
0
Articol anterior
12 comments
..]
..îmbătrânim…la toate vârstele!
Dane, ahhh… cât de trist a sunat… știu că e adevarat dar tot e trist. mai ales că nu ne putem împotrivi…
Ce bine că mai ești pe aici… 🙂
Important este ca ai ramas constanta , eu asa cred.Fiecare , cred , se schimba mai mult sau mai putin , iar ceea ce influenteaza anumite schimbari sunt factorii externi ai realitatii inconjuratoare.Chiar daca in esenta gandesti acum , la 31 ,cum gandeai in urma cu 10 ani , totusi exita schimbari , chiar si minore , din moment ce prima ta reactie a fost sa te amuzi de cele scrise mai demult. 🙂
Cat despre mine…ufa , trebuie sa spun ca eu sunt exceptia de la regula 😀 La mine nu se potriveste vorba aceea ce zice ca o data cu trecerea timpului , un uman se maturizeaza…Desi am schimbat de ceva vreme prefixul si sunt pe cel cu 4 , eu inca sunt curioasa , insa explorez si inca nu pot gandi serios la lucrurile materiale si morale impuse de societatea ce gestioneaza cotidianul nostru , al fiecaruia.Nu sunt o rebela si nu fac abateri de la litera legii , Doamne fereste , insa mereu am in minte intrebarea „Dar daca…?” si zambesc precum un pui de drac…. 😀 Eu am incetat sa mai caut calea si echilibrul ala , cu ceva vreme in urma , cand am constatat ca viata nu este o intamplare , ci totul este stabilit cu un anume scop ,iar trecerea noastra pamanteana are un rost si o tinta. Asa ca iau fiecare zi asa cum este , incerc sa o „storc” pana la ultima picatura si sa nu imi mai creez iluzii futuriste. Incerc sa traiesc clipa…nu aduce anul ,ce aduce ceasul! 😀
Un sfarsit de saptamana cat mai placut tie si celor dragi tie! 🙂
Ana Maria, pui de drac… 🙂
Bun, deci să știi că mereu mă simt mai bine când înțeleg că nu trăiesc într-o lume normală în care eu sunt anormală… că mai sunt alții ca mine… 🙂
Și eu tot mă încăpățânez să caut echilibrul acela deși poate e inutil, și echilibrul și căutatul…
Mulțumesc mult. Toate bune și la tine! 🙂
Cred ca sunt destui…dar unii se tem de oprobiul societatii si de aceea stau cuminti in patratica lor 😀
Iti doresc o duminica placuta!
Din acest motiv mi-am rupt jurnalele acum multi ani. Aceleasi chestii se tot repetau, doar situatiile se schimbau pe ici colo. Eu aleg totusi sa traiesc nu sa visez, intrucat acum multi multi ani o colega mi-a spus: vorbesti prea mult si faci prea putine, iar eu sper inca sa ma schimb in privinta asta.
Daaa! Știu ce zici. Dar tot nu vreau să renunț la ele. Apropo de jurnale, azi l-am răsfoit pe cel în care-i scriam puștiului când încă nici nu exista, apoi când creștea în mine și nu știam dacă e fată sau băiat, apoi după ce s-a născut. M-au purtat foile alea într-o lume… pe care am trăit-o greu și-am pierdut multe lucruri dar… acum, recitind, totul a căpătat un parfum aparte. Și sunt niște mici comori ale mele, jurnalele astea… 🙂
Mda. Eu și vorbesc mult și încerc să fac multe… :)))
Eu am remarcat ca mi-am urmate calea statistic inexorabila catre imbatranire, in paralel cu ateroscleroza cerebrala care incepe sa se instaleze deja de la 27 de ani, (cf BBC), prin urmare caracteristicile personalitatii mele au devenit si mai rigide si mai fixe decat fusesera initial la conturarea si definitivarea lor la varsta de 16 ani, si nu am nici un motiv sa ma indoiesc ca se va schimba ceva in acest sens, decat poate daca, Doamne fereste, voi suferi vreo trauma masiva cerebrala, sau si mai Doamne fereste + bat in lemn de 4 ori, vreo tumoare cerebrala care sa imi afecteze in special zona lobilor mei cerebrali frontali si sa cauzeze vreo schimbare de personalitate neasteptata, si, desi, acum la 32 de ani, ma imbarbateaza ideea ca eu sunt deosebit de advers la riscuri din fire + incerc sa imi pun casca de protectie si/sau centura de siguranta daca ma deplasez cu vreun vehicol, stiu totusi ca am oarecare risc de a dezvolta in viitor si dementa de tip Pick, care si aia tinde sa afecteze personalitatea, insa incerc, totusi, din aceasta cauza sa imi sporesc riscul relativ de dementa de tip vascular, care e mai protectoare fata de personalitatea mea de baza de care sunt totusi, slava Domnului, cat de cat multumit, (cf zicalei „nemultumitului i se ia darul”), prin a continua sa fumez si a lucra in job-uri corporatiste cat mai stressante, iar de dementa Alzheimer incerc sa ma feresc prin a rezolva cat mai multe lepse cu intrebari complicate la mine pe blog, si am un plan la care inca lucrez de a incerca sa devin si mai activ fizic in aer liber, (ca a zis recent tot pe BBC ca si asta ne poate proteja de Alzheimer), desigur insa cu moderatie + in grup organizat cu minim 2 ghizi profesionisti si echipament adecvat, deoarece nu doresc sa dezvolt riduri premature de la elementele naturii salbatice sau, mai rau, sa cad in vreo prapastie, sau sa ma manance vreun animal salbatec in mod prematur, si sa nu mai apuc sa ma bucur de personalitatea mea si ideile mele fixe minim 14 ani si dupa ce ies la pensie.
Hmmm, aproape că aș tinde să cred că ți-ai luat toate măsurile de siguranță posibile pentru a face față oricăror efecte ale trecutului prin viață dar… bănuiesc că lista ta e incă lungă și ai în plan să mai dezvolți multe… și să previi și mai multe. Ce să zic, ai grijă la prăpastiile vieții, nu le vezi decât atunci când ești extrem de aproape și e vorba doar de o pală de vânt să cazi în ele. Multă baftă!
Eu probabil SUNT deja in prapastie. Ma consoleaza totusi ideea ca mai jos de atata nici nu cred ca am unde sa cad ! Si imi petrec timpul prefacandu-ma ca muncesc in modul functionaresc-birocratic total caracteristic mie, alcatuind diverse liste cu avantajele si dezavatajele unei eventuale incercari de escaladare A sau B, mai masor starea vremii, mai citesc ce alte metode folosesc altii mai harnici decat mine, etc.
Recunosc adica ca m-ai ajutat sa imi re-evaluez pozitia, ca mai sus tot eu scriam despre teama de a nu cadea cumva in vreo prapastie. Cred ca era o teama nejustificata. Chiar ma simt mai bine acuma ca mi-am dat seama ca sunt deja intr-o prapastie, asa ca am taiat acel risc de pe lista riscurilor care ma pasc pe mine !
Comments are closed.