Fără rest

… ar trebui să fie, dar nu-i. Mereu e cu virgulă. 

Timpul face ce face și își pune amprenta peste toate. Nimic nu rămâne aspru și dur, nimic nu rămâne veșnic rană deschisă, nimic nu rămâne total nevindecat. Așteptările se tocesc, dorurile se calmează, nevoile se transformă în dezamăgiri cu care ajungem să ne obișnuim. E rău și e bine. Probabil că e firesc așa, că dacă n-am uita, dacă timpul n-ar calma, n-am putea duce toate durerile din noi. N-am putea trăi cu toate dorurile din noi. N-am putea suporta lipsa, golurile din suflet.

Mereu am fost o romantică absurd de idealistă. Și poveștile, în mintea mea, aveau nevoie să fie întregi, complete, frumos potrivite. Fără rest. Doar că viața s-a încăpățânat să-mi demonstreze, ahh, în ce luptă nedrept de inegală, că realitatea e țesută într-un mod cu totul diferit de culorile senine din capul meu. Că-i musai să fie cu dat cu sufletul de pământ, cu călcat bucățile în picioare, și-apoi așa, din resturi, mereu într-o reconstrucție, că n-ai cum să defilezi prin zilele vieții tale cu frânturi de suflet pierdute prin șanțurile prost construite pe margini de drumuri.

Da, știu, avem o putere fantastică de regenerare a sufletului. Ne reparăm din te miri ce resturi. De unde ne vine această putere? Mi se pare că există acolo, undeva adânc în noi, o speranță care refuză să moară. Cât timp trăim, simțim. Simțim că trebuie să fie și mai bine. Că după lacrimi, ochii pot să vadă mai limpede și mereu e ceva acolo, la orizont. Bucurie, drag de viață, oameni frumoși, iubire. Mereu credem, asta e ceea ce ne ține agățați de linia de plutire.

Parcă prea știu bine cum e cu reparările acestea. Deși mă războiesc, inevitabil învăț să accept. Că și tristețea face parte din viață (și chiar și linsul rănilor).