Începutul întunericului

S-a întâmplat ieri. În calendarul celtic, străvechi, ziua de ieri a fost ziua anului nou. Ziua de început a anotimpului întunericului, terminarea jumătății luminoase a anului. De ce-ar începe un an nou cu o parte întunecată, nu înțeleg. Nou ar trebui să însemne deschidere, luminare, viață. Cred. Dar fie, or fi știut ei bătrânii veacurilor mai bine.

Oricum, cu siguranță că percepția mea e un contorsionată de faptul că simt că mă închid și eu odată cu anotimpul ăsta al întunericului. Toate îmi devin mai apăsătoare, mai greu de acceptat și de dus. Iarnă și afară și în mine. Ultimele frunze care cad sunt tristeți care mi se cuibăresc în suflet. Și e perioada în care simt că am nevoie de revitalizarea încrederii. A speranțelor. A sentimentului că are sens. De o căldură interioară care să combată frigul de-afară. Și e căldura aceea pe care nu pot să o obțin reglând mai tare centrala termică. Se defectează dacă o suprasolicit, la fel cum se întâmplă cu relațiile dintre oameni.

Da, știu bine că sunt un om prea sensibil. La intemperiile venite dinafară, la zbaterile naturii. La intemperiile emoționale, furtunile venite dinăuntru. Sensibilitatea asta mă face dificilă, de multe ori, mă transformă în arici cuibărit undeva-n sine. Dar în același timp mă face atentă la sensibilitatea celorlalți și capabilă de înțelegere dincolo de aparențe. Și e și bine, e și rău.

Aș comanda niște speranță. Mai am niște resurse, dar mi-e că în vremurile astea se epuizează fulgerător. Poate niște lumină, că tot e ziua deja așa de scurtă. Poate un pic de soare, pe-acolo prin suflet, sigur. Ce să zic, poate că ar fi bine să putem conecta undeva la niște prize interioare vreo două lămpi, măcar așa, de veghe, să nu se piardă tot entuziasmul în întunericul care vine. Sau ce alternativă ar fi ca să ne putem descurca onorabil în întuneric?