Fata cu părul de foc

Madalina Manole a murit. În urmă cu exact un an. Sinucidere. Şi-n urmă n-a rămas decât un circ. Unul urât. Şi un copil ce va fi urmărit toată viaţa de asta. Şi, pentru ce?
Dimineaţa, atunci, când am pornit televizorul şi-am văzut ştirea, pentru o scurtă clipă, mintea mea a vrut să creadă că e vorba de o glumă. Dar nu era o gluma. Deşi aş fi preferat să fie.
Moartea ei nu m-a putut lăsa indiferentă. Din mai multe motive.
Unul dintre ele e simplul fapt că am crescut, cumva, cu ea. Cântecele ei mi-au însoţit paşii copilăriei, ai adolescenţei, ai primilor fiori de dragoste şi mi-a fost mereu dragă. Fata (atât de femeie) cu părul de foc şi vocea aceea atât de specială. Unică.
Mi-aduc aminte că, în copilărie, organizăm spectacole în scara blocului în care locuiam. O gaşcă de copii inocenţi şi plini de viaţă, cântam, dansam, puneam în scenă mici piese de teatru, recitam poezii. Mădălina Manole era mereu „la moda” şi nu era spectacol fără Fata dragă sau Te-am văzut, mi-ai plăcut.
Apoi, în facultate, am ascultat la nesfârşit o casetă de-a ei, mereu cu căştile în urechi, cu sufletul fremătând de emoţiile şi sensibilitatea pe care piesele ei mi le picura în suflet. Doamne, cum o mai iubeam, simţindu-i cântecele atât de mulate pe trăirile mele…
S-a discutat mult vis-a-vis de motivele care-au împins-o spre acest ultim gest. Că a fost un om fericit, că n-a fost un om fericit. Că avea probleme de sănătate, că nu avea. Se dezbate şi se fac mii de supoziţii. Şi, până la urmă, nimic nu-şi mai are rostul acum. Mădălina Manole nu mai e. Asta e singurul fapt, şi, motivul ce-a împins-o spre suicid, trece pe plan secund. Că a fost rezultatul unei perioade mai lungi de suferinţă, fizică, sau psihică sau că a fost doar o clipă de slăbiciune, de disperare extremă. O clipă de deznădejde maximă. Şi gata.
E păcat. Nu de cei ce-au rămas în urma ei. Că, pentru ei, chiar şi pentru copilaşul ce-a rămas, viaţa va merge înainte şi deşi cu tristeţe, vor trăi mai departe şi îşi vor găsi liniştea, alinarea, chiar fericirea, că asta-i mersul lucrurilor, asta e viaţa. Dar pentru ea s-a încheiat orice şansa de-a mai zâmbi, de-a iubi, de-a suferi… pentru ea, drumul s-a terminat. Şi s-a încheiat într-un mod voluntar, pentru că ea a ales să fie aşa. Asta mi se pare cea mai cruntă durere. ” Cât timp trăieşti, mai ai o şansa!” – Mădălina a renunţat la tot. Doar ea a ştiut de ce. Pentru ce. Să se odihnească în pace. Sau să-i fie mai bine acolo unde acum a ajuns.
Gestul ei ultim e contrariul a tot ce ea însăşi cânta în piesa aceasta, piesa pe care am ascultat-o de mii de ori atunci când viaţa mi-a jucat feste, când sufletul mi-a fost înecat în lacrimi, când căutam ceva de care să mă agăţ în suferinţă… ea, Madalina, de ce nu s-a agăţat de acea speranţă pe care zicea că nu i-o poate lua nimeni?
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=jW_74csa3zw&feature=related]