Baia Mare. Acasă.

by loredana
2 comments

Baia Mare, oraşul în care locuiesc.
Oraş care, cu ceva mai mult de zece ani în urmă, atunci când căutam un drum pe care să îmi împrăştii visele, m-a adoptat, primindu-mă cu braţele larg deschise, făcându-mă să mă simt „acasă” aici chiar din prima clipă. Şi n-am, şi n-am avut, ani la rând, senzaţia că sunt, aici, doar un copil ” vitreg „.
E un oraş mic, destul de izolat şi, desigur, cu destul de restrânse posibilităţi – educative, culturale, comerciale, de distracţie. Dar a fost, şi e încă, pentru mine, un oraş fremătând de viaţă. Are ascunse în cartierele lui, pe bulevarde sau doar mici străduţe lăturalnice, mii de trăiri, de alergări sufleteşti, de împliniri, de zboruri înalte… desigur, străzile lui ascund şi lacrimi infinite, şi sfâşietoare urlete de durere, şi tristeţi copleşitoare. Am râs şi-am plâns pe străzile lui, am cântat şi-am tăcut. Am suferit şi-am iubit. Şi-am fost iubită aşa cum, în zbuciumata mea copilărie şi adolescenţă, petrecute în Sighetu Marmaţiei, oraşul poziţionat tocmai acolo unde harta se agaţă în cui, n-am crezut că e posibil. Drumurile mi-au purtat paşii în diferite direcţii şi am plecat şi m-am întors. Şi mereu oraşul ăsta m-a primit ca pe-o fiică rătăcitoare mult aşteptată şi dorită şi nu m-am simţit niciodată străină aici. Aşa cum mă simt la Cluj, Bucureşti, Bistriţa – unde am locuit o vreme, sau în oraşele Ungariei pe care le freventez destul de des.
Iubesc oraşul ăsta, în special la ceas de seară, când străzile-s pustii şi liniştite şi totul emană un farmec aparte. De pace.
Şi-mi place că totul pare mult mai mare, mai larg şi spaţios (da, şi mai curat!)… şi paşii mă poartă pe străduţe ce ascund multe, multe taine… de-ale mele şi de-ale multor altor oameni… dar noaptea, când nu-i în jurul meu decât linişte şi pace, simt, într-un mod foarte egoist că oraşul îmi aparţine… cu străzile lui prăfuite şi clădirile, amalgam de vechi şi nou, cu părţile lui bune, deosebite dar şi cu cele neatrăgătoare… simt că e al meu şi-l iubesc cu patimă… şi mă plimb pe străzile lui şi parcă mă îmbrăţişează cu braţe puternice, ocrotitoare dar şi tandre, atat de tandre, având grijă ca sufletul meu, chiar în singurătatea lui, să nu se simtă părăsit… şi eu mă pierd în infinitul gândurilor mele… şi doar câte-un câine rătăcit sau câte-o maşină cu oameni care pornesc spre un somn întârziat mă mai scot din visare… din dulcea mea visare. Şi-l iubesc pentru că, întotdeauna, o plimbare nocturnă, fără ţintă, pe străzile Băii Mari, mi-a adus un pic de linişte în suflet, m-a făcut să văd, tocmai în lumina nopţii, lucrurile mai puţin întunecate.
Regulat, la anumite intervale de timp, când, probabil, îşi fac loc în mine prea multe nemulţumiri, prea multe aşteptări sau mai ştiu eu ce, m-apucă un dor de viaţă trăită în tumultul unui oraş mare şi fac planuri, şi mă hotărăsc, şi mă răzgândesc, şi plec şi rămân şi mă simt, aşa cum scriam ceva mai demult, a nimănui şi de nicăieri, aşa cum, în realitate, şi sunt. Însă, că mă întorc de departe sau nu, că mă întorc după vreme îndelungată sau nu, în Baia Mare chiar mă simt acasă. E un sentiment de apartenenţă pe care nici oraşul în care m-am născut nu mi-l dă. Da… m-am mai simţit acasă, deşi pare ciudat, într-un oraş. La Londra.

0

S-ar putea să-ți placă și

2 comments

rokssana 13 iulie 2011 - 07:33

mi-ai adus aminte de copilarie…de vacantele mele de vara petrecute la Sighet….de vizitele la vara-mea din Baia Mare…de visele mele in care am incercat sa ma stabilesc in Sighet…da….mi-ai dat din nou tema de gandire,de facut noi planuri…. 🙂

0
Reply
old an 13 iulie 2011 - 18:16

Mirosul de cupru din aer da dependenta. Pe vremuri si apa si…tot… avea gust de cupru.

0
Reply

Lasă un comentariu