Femeile şi frica

Femeilor, doar pentru că sunt femei, ar trebui să le fie frică de mai multe lucruri decât cele de care se tem bărbaţii? Femeile trebuie să fie, prin definiţia lor, sensibile, şi temătoare, şi vulnerabile?
Citeam pe undeva că ne e frică deoarece sentimentul ăsta înseamnă o pierdere – fizică, psihică, mentală, de orice fel ar fi, o pierdere. Şi atunci, dacă nu îţi e frică, înseamnă că nu simţi că ai ce pierde? Sau, doar atunci nu îţi mai e frică când nu mai ai ce pierde? Ştiu bine că absenţa fricii nu presupune neapărat existenţa curajului şi, mai mult de atât, mi se pare că uneori e bine să ne fie frică. Frica dinaintea unui proiect nou ne va ambiţiona să facem lucrurile cât mai bine. Frica pe care o simţi mergând noaptea pe stradă, te va face să fii mai precaut, mai atent. Frica poate să responsabilizeze, să aducă un plus de conştientizare a lucrurilor.
Dar eu vorbesc despre un nivel al fricii care poate să fie controlat. Desigur, îmi e frică de multe lucruri. Vă ziceam cu ceva vreme în urmă că mi-e frică când sunt singură în casă, că întunericul şi pustietatea casei mă aruncă într-o lume bolnavă a imaginaţiei, hrănită cu fel şi fel de temeri. Dar e o frică pe care încerc să o controlez, uneori îmi iese, alteori mai puţin dar ceea ce cred eu că e important… nu fug de ea, mă străduiesc mai degrabă să îi fac faţă.
Azi, faptul că obişnuiesc să pedalez pe străzi noaptea – noaptea însemnând, de fapt, seara târziu, înainte de miezul nopţii – a stârnit un val de controverse. Păi, nu ţi-e frică? E aşa de periculos, cum să ieşi seara singură? Ahh, ţi se pot întâmpla atâtea, sunt atâţia fanatici pe stradă, nu e bine ce faci, o femeie nu trebuie să iasă singură noaptea… cam astea mi s-au spus… Ei bine, ar trebui să fiu mai temătoare? Ar trebui să îmi fie frică de fiecare pas pe care-l fac, să mă uit peste umăr mereu? Să tresar la fiecare foşnet, să trec în grabă, cu ochii în patru, pe lângă fiecare tufiş, să îmi imaginez felurite scenarii oripilante doar pentru că… sunt femeie? Sau, şi mai bine, când soarele apune, ar trebui să-mi ferec bine uşa şi să mă pun la adăpost? Pentru că, femeie fiind, sunt vulnerabilă şi astfel expusă unor pericole mai mari?
Ei, ştiu bine că nu trăim într-o lume sigură şi pericole sunt la tot pasul. Că asta e. Dar… mai ştiu şi că, temerile astea, dacă le laşi să te controleze, te distrug. Dacă fricile te stăpânesc şi nu tu pe ele, nu ai nici o şansă să trăieşti simţind că eşti capabil să ţii frâiele propriei tale vieţi. Desigur, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai sigură în care străzile să nu fie un pericol noaptea, hoţii să nu dea târcoale, copii să crească în siguranţă şi multe altele, de exemplu, să îţi poţi lăsa bicicleta într-un rastel fără să o legi cu nu ştiu câte lanţuri… Dar, ASTA e lumea în care trăim. Aşa cum existăm noi, există şi pericolele. Şi trebuie să le facem faţă, nu să le lăsăm – mai ales pe cele imaginare – să ne subjuge. Şi să trăim în umbra lor.
Deci, femeile trebuie să fie – sau sunt – mai temătoare decât bărbaţii? Explicaţia ar fi faptul că ele sunt – mai slabe fiind – mai expuse pericolului? Sau e vorba doar de o prejudecată în spatele căreia ne ascundem?