A trecut fix o lună de când am scris ultima oară aici, pe blog. O lună despre care-aș putea scrie o carte întreagă, dacă aș avea timp suficient. Atât de plină a fost. Cu de toate, desigur, multe bune, multe grele. Dar aș zice că a fost exact așa cum era necesar să fie, ca lucrurile să se așeze toate la locul lor în puzzle-ul vieții. Un puzzle amplu și dificil ce părea adeseori imposibil de completat, cu piese care nu vroiau nicidecum să se potrivească, cu momente de viață ce păreau din cu totul alt film și de pe scena căruia aș fi dat orice să pot fugi. Ce mai, viață așa cum nu te-aștepți să fie însă, doar după ce trece, după ce te scutură bine, până-n străfunduri, și te face s-o trăiești cu fiecare celulă, ți se dezvăluie sensul fiecărei clipe într-un mod uneori aproape revelator.
Cred că asta ne dorim cu toții. Să ne dăm voie să fim noi înșine, să avem acest curaj și să fie suficient. Pentru noi, pentru ceilalți. Să ne privim cu onestitate în oglindă și să ne putem spune că suntem ceea ce suntem, transparent, fără măști de aparență, fără falsități care să ne facă mai plăcuți, mai iubiți, mai, mai. Să fim noi, cu toate câte le avem, calități și hidoșenii, și să ne acceptăm. Să stăm drept în fața conștiinței noastre și să ne asumăm cine și cum suntem. Ca și ceilalți să ne poată înțelege și accepta.
Pentru mine, aceasta-i o luptă de când mă știu. O înțeleg și-o accept, ca pe-o cruce de dus, dar e o luptă grea. Drumul meu către mine însămi. Și-acum, cumva, cred că traversez perioada din viața mea când sunt mai mult decât oricând altcândva eu însămi. Într-un mod mai asumat, mai conștient. Nu-i o minune care s-a întâmplat peste noapte și m-a făcut să mă trezesc într-o dimineață un alt om, împăcat, mulțumit și fără nesiguranțe, frici sau întrebări. Nici vorbă. E un proces de care, cred, doar sunt acum mai conștientă. Un drum pe care simt că merg și care încă mai e lung înainte.
Se zice despre mine că sunt curajoasă. Cred că, de multe ori, curajul de care dau dovadă e o frică mascată. Teama de-a nu dezamăgi, frica de eșec, nesiguranța în propriile forțe, mă obligă. Să fiu și să fac. Și cred că toate acestea, amestecate, fricile și curajul, visurile și lipsa frecventă de motivare suficientă, entuziasmul și dorința de-a lăsa toate baltă pe care-o simt uneori, toate acestea, într-un mix foarte specific, mă fac ceea ce sunt. Și asta-i ceea ce vreau să-mi asum. Să fiu eu însămi, cu toate ale mele.
Mi-e dor să scriu. Cu taste direct din suflet, mi-e dor să scriu. Despre bucurii și despre tristeți, așa cum vin. Că vin, ahh, cum vin! Și sunt azi, mai mult ca altădată, recunoscătoare. Trăiesc zile în care-mi râde sufletul și în același timp, tremură. Se bucură și se teme. Și poate că așa e și firesc, să purtăm în noi de toate.
Hai, s-auzim de bine! Cu bucurie.
(fotografia e de pe net, dar îmi place mult. tare mult.)