Frmshk – despre cum sunt…

Postul ăsta e despre mine – despre cine sunt eu. Sau cum.
Am fost întrebată de multe ori de ce mi-am ales acest nick – frmshk. De unde provine, e destul de clar – de la frumuşica. De ce l-am ales, e poveste lungă.
Frumuşica înseamnă, după cum spune Dex-ul, drăguţă. Nu urâtă, nu frumoasă. Drăguţă. Probabil, compromisul pe care l-am făcut eu, cu mine, mereu.
Ce ne face pe noi frumoşi?
Un exterior încadrat în norme de perfecţiune sculpturală, picioare lungi, talie subţire, sâni mari, frunte înaltă şi ochi frumoşi? O îmbrăcăminte care se aşează frumos pe corp, un machiaj care scoate în evidenţă nişte trăsături?
Suntem frumoşi pentru că ne considerăm frumoşi sau pentru că ne văd ceilalţi aşa? Suntem frumoşi când avem încredere în noi, suntem frumoşi atunci când ne luceşte iubirea în privire, suntem frumoşi când alergam cu îndrăzneală pe drumul vieţii noastre? Suntem frumoşi când ceilalţi ne fac să ne simţim frumoşi?
De-a lungul timpului m-am simţit în multe feluri. În adolescenţă sufeream de sindromul numit, de mine, ” răţuşca cea urâtă „. Nu aveam nici cel mai mic sentiment c-aş fi, nu frumoasă, ci măcar drăguţă. Nici nu mă priveam prea mult în oglindă, n-aveam de ce, clar nu-mi plăcea ce vedeam. Aveam impresia că de asta sunt marginalizată, că de asta nu se apropie de mine băieţii de vârsta mea, că de asta nu-mi găsesc loc în plăcerile obişnuite ale tineretului din care făceam parte. Mă simţeam „diferită” într-un mod care mă făcea să sufăr. Atunci nu-mi dădeam seama că diferit nu înseamnă mai rau ci doar altfel. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că ar fi trebuit să mă bucur că sunt altfel.
Apoi, în timpul primei facultăţi, pur şi simplu am înflorit. M-am rupt – în toate sensurile – de lumea mea de dinainte, de oamenii pe care-i ştiam, de locuri, de familie, şi m-am transformat. Din răţuşca cea urâtă am devenit Blonda, Blonda din 115, cum mă ştiau toţi cei din cămin. Faptul că mă plăceau oamenii din jurul meu – parcă dintr-o dată – mi-a sădit în suflet încredere. Şi îndrăzneală, şi inconştienţă, şi siguranţă, şi mult, mult avânt.
Profesorii mă plăceau şi asta nu se întâmpla pentru sclipirea de inteligenţa din ochii mei albaştri ci, mai degrabă, pentru naivitatea din ei. Colegii mă plăceau şi nu pentru că învăţam bine ci pentru că vedeau în felul meu „diferit” de a fi ceva atrăgător.
Nu vânez complimente. Îmi fac plăcere, desigur, dar nu le vânez. Mi s-a spus de multe ori că sunt frumoasă. Am crezut-o, cu adevărat, de puţine ori. Am simţit când mi s-a spus cu-n înţeles – scop – ascuns, când tot ce se dorea de la mine era sa ajung într-un anumit pat, am simţit când mi s-a spus cu o admiraţie sinceră, am simţit când cuvintele astea se refereau la exteriorul meu sau când spuneau ceva despre ceea ce e undeva, pe dinăuntru. Desigur,au fost momente în care am simţit că modul în care arăt, fizic, e ceea ce contează în jur, ceea ce-mi deschide anumite uşi şi drumuri, au fost momente în care am simţit că oamenii apreciază cu totul altceva la mine.

” Ce frumoasă erai ultima dată când te-am văzut, ştii? ”
Mi s-a spus de curând, după o seară în care nu m-am simţit deloc frumoasă. Mi-am dat seama atunci că e ceva dincolo de mine, cumva. Că oamenii au puterea să scoată la iveală frumuseţea din mine. Că starea pe care ei mi-o transmit e catalizatorul, e ceea ce transformă banalul în excepţional. Sentimentele sunt cele care ne fac mai buni, şi mai frumoşi. Şi da, un interior frumos poate transforma şi exteriorul.
Au fost, şi sunt încă, de-a lungul timpului, multe lupte de-ale mele cu mine, de acceptare sau respingere, de împăcare sau războire. Complexele – de toate felurile – m-au urmărit mereu şi o fac încă. N-am să spun c-am ajuns să mă simt frumoasă, nici că am ajuns să fiu împăcată cu mine, cu tot ceea ce sunt. Nu. E, clar, o cursă lungă şi mai e drum de parcurs. Încerc doar să văd lucrurile destul de lucid, să mă cunosc şi să mă accept, să învăţ şi să merg mai departe. Înainte. Chiar dacă mă împiedic.